Etică

1. 1. Aspecte teoretice ale eticii

Pretutindeni revitalizarea valorilor și spiritul de responsabilitate sunt invocate ca imperativul numărul unu al epocii: sfera etică a devenit oglinda privilegiată în care se descifrează noul spirit al timpului. Până nu demult, societățile noastre erau electrizate de ideea eliberării individuale și colective, morala fiind asimilată cu fariseismul și cu represiunea burgheză. Această epocă a trecut ... „secolul XXI va fi etic sau nu va fi deloc". După ce, la finele secolului al XIX-lea și începutul celui următor, Nietzsche decretase „moartea lui Dumnezeu", astăzi asistăm la o evidentă tendință în sens contrar, o mișcare sesizată, de altfel, de numeroși autori. Experiența actuală ne arată destul de limpede că cele mai multe dintre problemele cu care se confruntă lumea noastră nu pot fi rezolvate fără a face recurs la etică. Se poate spune, prin urmare, că timpurile pe care le trăim ne obligă, într-un fel, să revenim la fundamente. Fundamente pe care lumea actuală încearcă să le redescopere în plan spiritual și moral. În aceste condiții, într-adevăr, etica a devenit marea afacere a vremurilor noastre, „o cerintă incisivă și universală pentru supraviețuirea ca specie a umanității”. Morala este considerată o concepție sistematizată și coerentă în forma unei științe - etica. Etica reprezintă forma de cunoaștere și legitimare în conștiință, prin intermediul normelor și imperativelor morale, a unor acte și fapte omenești. Categoriile fundamentale ale eticii sunt: binele, răul, corectitudinea, responsabilitatea, virtutea, etc.

1.1. Obiectul de studiu și originea eticii

Etimologia termenelor „etică”, „morală”. Etica - teorie a moralei, disciplină filosofică ce studiează morala. Denumirea domeniului în perspectivă istorică. Conceptul de morală a rămas multă vreme fără granițe riguros stabilite. Aristotel a folosit termenul „politică” pentru disciplina despre educarea virtuții. Abia stoicii au introdus denumirea „etică” în uzul științei. Ei au început să considere etica ca parte constitutivă a filosofiei. „Etica” a devenit un sinonim al „moralei”, păstrându-și această calitate și în epocile de mai târziu. În Evul Mediu și Renaștere cuvântul „morală” nu se folosea ca indiciu al întregii sfere a moralității. Autorii tratatelor filosofice preferau să discute despre „virtute”, „bine” și „rău”. În epoca modernă filosoful german I. Kant a fost preocupat de utilizarea regulativă a rațiunii, cu aplicabilitate în practică, în acțiunea morală a omului. Kant a denumit etica „rațiune practică”, sau modul de a fi al vieții zilnice. Inițial, cei doi termeni (etica și morala) - unul grecesc, altul latinesc - aveau aproximativ aceeași semnificație. Pe parcursul timpului s-au conturat sensuri mai precise. Etica este știința care se ocupă cu morala, ea este teoria comportamentului moral. Obiectul de studiu al eticii este morala, ce constituie un ansamblu de principii, norme și reguli de comportare a oamenilor, care se bazează pe forța convingerii, educației, autorității opiniei publice, tradiției.