Homo Ludens

Johan Huizinga (1872 - 1945) a fost un istoric olandez, care a lăsat numeroase capodopere, dintre care cele mai importante sunt: „The Autumn of the Middle Ages” (1919), în care a tratat viaţa, ideile, arta şi comportamentul claselor înstărite din regiunea Burgundiei, din secolele XIV şi XV, „Erasmus” (1924), o biografie a faimosului cărturar olandez renascentist şi „Homo Ludens” (1938) în care dezbate elementele jocului din cultură.

Johan Huizinga s-a născut în Groningen, ca fiu al lui Dirk Huizinga, profesor de psihologie şi al Jacobei Tonkens, care a murit la doar doi ani după naşterea acestuia. Huizinga a absolvit gimnaziul municipal şi a intrat la universitate în 1891, luîndu-şi diplomă în limbile indo-germanice în 1895. A studiat lingvistică comparativă la Universitatea din Leipzig, iar după întoarcerea din Germania a dobândit titlul de „Profesor Doctor”. În lucrarea sa de dizertaţie a tratat figura clown-ului în drama sanscrită. Principala sa înclinaţie a fost spre istorie dar, deoarece cunoştinţele profesorilor săi erau destul de sărace, a fost nevoit să se reorienteze spre lingvistică. În următorii ani a predat isoria la un liceu din Harlem şi a ţinut cursuri de istorie antică între anii 1903-1905 la Universitatea din Amsterdam. În 1905 a devenit profesor de istorie la Groningen. După moartea primei sale soţii, Mary Vincentia Schorer (1877-1914), s-a mutat din Groninger la Leiden şi în 1915 a fost numit profesor de istorie generală la universitatea de acolo.

Din 1916 până în 1932, Huizinga a fost editor la ziarul De Gids. În 1926 a călătorit în Statele Unite, despre care publicase deja un studiu, „Mensch en menigte in America” (1918), despre caracteristicile culturale ale acestora. Această călătorie a condus la publicarea unui nou studiu în 1926, „Amerika Levend en Denkend”. În 1938 Huitinga a devenit vicepreşedintele Comitetului Internaţional de Cooperare Intelectuală cu Liga Naţiunilor. Alşarmat de extinderea fascismului şi a crizei culturale, Huizinga a scris cartea „In de schaduwen van morgen”, pe care fiul său, Jacob Herman Huizinga, a tradus-o în limba engleză sub titlul „In the Shadow of Tomorrow”.

În 1937 acesta s-a însurat cu Auguste Schőlvinck. După ocuparea germană a Olandei, din timpul celui de-al doilea război mondial , Universitatea din Leiden a fost închisă. În 1941 Huizinga a ţinut un discurs despre influenţa germană asupra ştiinţei şi culturii olandeze şi a fost arestat de nazişti. A fost eliberat în 1942, dar i-a fost interzis să se întoarcă în Leiden. Huizinga a murit în detenţie în De Steeg, în Gerderland, la 1 februarie 1945, cu doar câteva luni înainte de sfârşitul războiului.

Prin formaţia şi activitatea sa, Huizinga apare în cultura secolului XX ca un descendent al lui Jacob Burckhardt. El înfăptuieşte, ca şi acesta, o foarte savantă dar totodată lipsită de pedanterie sinteză între istoria cultural-politică şi aceea artistică a Occidentului – de unde şi altitudinea discursului său care atinge adesea sfera celor mai cuprinzătoare vorbiri despre cultura şi spiritualitatea europeană.

„Acesta este prin excelenţă cazul lui Homo ludens ; privită din perspectiva întregii opere, această carte apare drept rezultatul unui moment de saţietate în activitatea istoricului şi savantului, destindere şi joc cultural final, venite firesc, la capătul unei vieţi de sobrietate ştiinţifică şi rigoare extremă.” (Gabriel Liiceanu)

Prefaţă – Introducere

Pe lângă denumirea de homo sapiens, speciei noastre i s-a dat şi denumirea de homo faber, omul faur. Autorul consideră însă, că homo ludens, omul care se joacă, indică o funcţie la fel de esenţială ca şi cea de faur. Acesta are convingerea că civilizaţia umană se naşte şi se dezvoltă în joc şi ca joc.

Jocul este considerat un fenomen de cultură, nu doar o funcţie biologică şi este tratat cu mijloacele unei gândiri proprii ştiinţei culturii. Pentru a nu folosi noţiuni din domeniul psihologiei şi al etnologiei, J. Huizinga introduce termenul „ludic” pentru a face referire la „ceea ce ţine de joc sau de joacă” (< fr. „ludique”).

I. Natura şi importanţa jocului ca fenomen de cultură

Jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noţiunea de cultură presupune, în primul rând, o civilizaţie, o societate omenească, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să înveţe să se joace.

Jocul este mai mult decât un fenomen pur fiziologic sau decât o reacţie psihică determinată pur fiziologic. Principiul activ care îi conferă jocului esenţa nu poate fi numit intelect, deoarece ar fi prea mult spus, dar nici instinct.

Psihologia şi fiziologia au încercat să stabilească natura şi semnificaţia jocului.Astfel, originea şi fundamentarea jocului au fost sursa a numeroase divergenţe, jocul fiind considerat: descăracrea unui surplus de forţă vitală, spiritul de imitaţie congenital, nevoia de destindere, un exerciţiu pregătitor în vederea activităţii serioase, un exerciţiu de stăpânire de sine, tendinţa de a domina şi de a-i întrece pe ceilalţi, drenarea nevinovată a unor porniri dăunătoare, sau satisfacerea unor dorinţe imposibil de satisfăcut în realitate.

Toate aceste teorii pornesc de la aceeaşi ipoteză: faptul că jocul are loc de dragul unei realităţi, că serveşte unei anumite finalităţi biologice. Toate variantele enumerate sunt răspunsuri la întrebarea „Din ce cauză şi cu ce scop se practică joaca?”, însă nici unul dintre ele nu este concludent, toate fiind doar răspunsuri parţiale, neexcluzându-se unul pe celălalt. Răspunsul adecvat ar trebui să le cuprindă pe celelalte, ori să le preia într-o unitate de ordin superior.