Analiza comparativă între piețele monetare dintre două state europene - România și Franța

Piaţa monetară este o piaţă a monedei centrale (numerarul, biletele de bancă şi disponibilităţile deţinute de bănci la banca centrală), deoarece operaţiunile de împrumut se derulează între băncile creatoare de monedă, precum şi între acestea şi banca de emisiune şi se realizează numai în moneda băncii centrale.

Piaţa creditului înglobează piaţa financiară – piaţa capitalurilor pe termen lung, piaţa valutară şi piaţa monetară care reprezintă o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt. Piaţa monetară este o piaţă delocalizată, ea exprimând şi înlesnind comunicarea prin reţele de la distanţă a intenţiilor şi intereselor de tranzacţii monetare. Aceasta reprezintă un mecanism important în sistemul monetar şi financiar jucând un rol esenţial în redistribuirea resurselor de creditare din economie. Această piaţă constituie locul intervenţiei băncii de emisiune în vederea controlării volumului de lichidităţi al pieţei sau influenţării nivelului ratei dobânzii.

Pâna acum un sfert de secol piaţa monetară era cunoscută şi sub denumirea de piaţă interbancară prin care băncile işi regularizau excedentele şi deficitele de trezorerie. Treptat această piaţă a atras şi alte instituţii şi organizaţii.

Ofertanţii de pe piaţa monetară sunt titularii de conturi, de disponibilităţi la banca de emisiune, interesaţi să-şi valorifice disponibilităţile prin acordarea de credite. Solicitanţii sunt băncile care au nevoie de lichidităţi. Piaţa monetară are rolul de a asigura transferul interbancar al surplusului de lichidităţi.

De-a lungul timpului piaţa monetară a înregistrat un proces de deschidere către agenţii nonfinanciari. Astfel ea s-a transformat intr-o piaţă monetară deschisă, unde toţi agenţii care au la dispoziţie capital pe termen scurt pot să îl ofere agenţilor care au nevoie de lichidităţi pe termen scurt. Printre instrumentele folosite pe piaţa monetară deschisă se numără: certificatele de depozit, biletele de trezorerie, bonurile de tezaur şi bonurile negociabile, pe piaţă putând opera atât instituţii finaciare, cât şi întreprinderi. Spre exemplu o întreprindere confruntată cu nevoia de lichidităţi poate să emită propriile bilete de trezorerie şi să le plaseze direct pe piaţa monetară, diminuându-şi considerabil costurile finanţării. Argumentul esenţial pentru care guvernele dezvoltă pieţe monetare deschise este stimularea concurenţei pe o piaţă de oligopol cu puţini ofertanţi şi foarte mulţi solicitanţi, pe care ajustările se fac cu dificultate.

Trecerea la piaţa monetară deschisă a pieţei interbancare a dus la eliminarea a numeroase dezavantaje a acesteia din urmă, astfel încât a crescut concurenţa pe această piaţă, s-a asigurat o stabilitate mai mare a ratelor dobânzii pe piaţă, a fost eliminat monopolul băncilor pe piaţa creditului, s-a diversificat instrumentarul şi tehnicile de refinanţare şi s-a realizat unificarea pieţelor creditului.

Participanţii sau subiecţii principali ai pieţei monetare sunt:

• Statul, care conferă putere liberatorie monedei legale şi defineşte coordonatele politcii monetare;

• Banca Naţională, prin emisiunile şi controlul monedei;

• Sistemul bancar, care acordă credite şi creează monedă bancară;

• Casa de Economii, societăţile financiare, Trezoreria, casele de titluri;

• Agenţii economici;

• Populaţia.

Piaţa monetară în România

Banca Naţională a României

Banca Naţională a României este o instituţie de interes public, care a luat fiinţă ca „bancă de scont şi circulaţiune” in urma promulgării Legii Organice din 11 23 aprilie 1880, având privilegiul emiterii monedei statului român.

Banca Centrală a României are un grad mare de independenţă faţă de executiv, ea răspunzând în faţa Parlamentului căruia trebuie si prezinte, anual, un raport cu privire la principalele evoluţii economice, monetare şi valutare politica monetară în anul precedent şi orintările pentru anul următor reglementarea şi supravegherea prudenţei bancare activităţile B.N.R. bilanţul anual şi contul de profit şi pierdere.