Particularități ale finanțării în unitățile APA

În domeniul turismului ca şi în alte activităţi prestatoare de servicii, constituirea resurselor de finanţare prezintă anumite particularităţi, care derivă atât din caracteristicile produselor turistice, cât şi din modalităţile de determinare a eficienţei dotărilor turistice.

Deşi eforturile materiale (cheltuieli de muncă vie şi materializată) consumate pentru realizarea unor dotări turistice sau pentru finanţarea unor activităţi sunt comparabile cu cele din alte sectoare, efectele nu pot fi în toate cazurile cuantificabile (de exemplu, acţiuni social-culturale, tratament balnear, etc.). În aceste condiţii, alături de eficienţa economică se evidenţiază eficienţa socială. Cele două laturi ale eficienţei, în sfera serviciilor turistice se intercondiţionează, se întrepătrund, rezultatele îmbrăcând, de cele mai multe ori, simultan, un dublu aspect : eficienţă economică – venituri nete ale agenţilor economici (firmelor) şi eficienţă socială – nivelul servirii, gradul de satisfacţie al turiştilor.

Totodată, unele servicii turistice (cele de agrement social-cultural) sunt finanţate de la bugetul statului, deci, în condiţiile economiei de piaţă, nu sunt capabile să asigure autofinanţarea. În cazul acestora se pune problema obţinerii unui randament maxim pe unitatea de efort.

Plecând de la acest preambul, se poate afirma că decizia de finanţare implică o mare responsabilitate pentru managerul unei unităţi de turism. Fie că este la început, fie că a atins un nivel de stabilitate de mai lungă durată, o afacere se confruntă cu decizia procurării şi utilizării optime a fondurilor. Ea depinde de gradul dezvoltării economiei, de condiţiile pieţei monetare şi financiare şi, mai ales, de rentabilitatea anterioară a firmei.

Finanţarea unităţilor de turism este influenţată de mărimea acestora. În general, accesul la sursele finanţatoare este mult mai limitat pentru firmele mici, decât pentru cele mari, consacrate pe piaţă. O mică afacere, chiar dacă are succes, nu poate să acceadă la pieţele de capital pentru a-şi procura fonduri. Dacă are în proprietate imobile, terenuri şi alte bunuri de valoare, mica afacere poate să apeleze la o bancă pentru a obţine un credit pe termen mediu sau lung ( de regulă prin ipotecă), în scopul finanţării activităţii. Creditul bancar pe termen scurt va fi accesibil pentru o firmă mică, dacă ea a dovedit capacitatea de a supravieţui şi de a desfăşura o activitate profitabilă, aproape aceleaşi condiţii sunt necesare pentru creditul furnizor (credit comercial).

Rezumativ, modelele de finanţare caracteristice fiecărui stadiu de viaţă al afacerii pot fi prezentate astfel :

MODELE DE FINANŢARE

Stadiul de viaţă al firmei Modelul de finanţare

1. Formare Economii personale, credit comercial, fonduri acordate de agenţii guvernamentale

2. Creştere rapidă Finanţare internă (autofinanţare), credit comercial, credit bancar, capital de la firmele specializate în finanţarea dezvoltării

3. Creştere şi maturitate Apel la economiile publicului, pieţele monetare şi financiare

4. Maturitate şi declin Autofinanţare, răscumpărarea acţiunilor, diversificarea, fuziunea

Pentru a simplifica demersul nostru, vom prezenta posibilităţile de finanţare grupate în :

– resurse de finanţare externă, care fac trimitere la piaţa capitalurilor şi care cuprinde la rândul său piaţa monetară (a creditului) şi piaţa financiară (a titlurilor de valoare).

FINANŢAREA INTERNĂ (AUTOFINANŢAREA) A ACTIVITĂŢII UNITĂŢILOR IN A.P.A

Resursele de finanţare internă pun în evidenţă capacitatea de autofinanţare a unui agent economic. Aceasta reprezintă mărimea fondurilor produse din activitatea firmei pe parcursul unui exerciţiu financiar, care reflectă potenţialul financiar de extindere a activităţii, după deducerea din veniturile realizate, a tuturor cheltuielilor plătibile.

Deseori, în practica şi literatura franceză, termenul de capacitate de autofinanţare este substituit cu termenii : marjă brută de autofinanţare şi cash-flow brut. Anumiţi autori refuză această folosire interschimbabilă a noţiunilor deoarece nu au o natură identică. De asemenea în ţările în care responsabilii financiari folosesc cuvântul cash-flow, se face distincţie între cash-flow-ul brut şi cel net. Primul corespunde cu profitul brut la care se adaugă amortizarea şi rezervele cu caracter de reînnoire, Al doilea reprezintă suma profitului net şi a amortizării acumulate.