Recompensarea financiară a funcționarilor publici din UE

1) Cariera de functionar public reglementata prin acte normative speciale (in context românesc si european)

Notiunea de functie publica apartine sferei de reglementare a dreptului public, mai exact dreptului administrativ, care apreciaza ca, în general, o autoritate publica cuprinde, structural, trei elemente:

- competenta;

- mijloacele material-financiare;

- personalul, la rândul sau structurat pe compartimente, linii ierarhice si functii, dintre care unele ne apar ca functii publice.

Titularul unei functii publice, într-o formulare generica, poarta denumirea de functionar public.

În tara noastra exista o bogata traditie în privinta reglementarii tuturor aspectelor referitoare la regimul functiei din administratia de stat. Problema functionarilor publici, a “dregatorilor” a constituit întotdeauna o preocupare majora pentru sistemele legislative si de guvernare din evolutia istorica a României.

Prima reglemetare din legistia moderna cu privire la functionarii administrativi se afla în Regulamentele organice. Aceasta reglementare a fost modificata în lumina prevederilor Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris. Constitutia lui Alexandru Ioan Cuza stabile te principiul numirii persoanelor din aparatul executiv, care vor desfa ura activitate în numele sefului statului.unele dispozitii cu privire la functiile publice sunt cuprinse în Legea electorala

din 1864, care face corp comun cu Constitutia lui Cuza. De exemplu, art. 26 stabileste ca “mandatul de deputat este necompatibil cu functiile de minitri, membri ai Curtii de Casatie, de procuror pe lânga Tribunale, de directori si sefi de sectiune la diferite ministere precum si de militari în serviciul activ”. În ipoteza în care un deputat ar fi primit o functie publica salariata atunci legea îl considera demisionat, nemaiputând sa î i exercite mandatul.

Legea din 19 iunie 1923 a reprezentant cadrul de reglementare comun pentru activitatea functionarilor, pâna la aparitia Codului functionarilor publici, din 1941. Desi bine organizat pe doua parti si atent organizat pentru a oferi un cadru reglementativ pentru toate categoriile de functionari, codul a suferit numeroase modificari pâna în septembrie 1946 când a fost adoptata Legea nr. 746 pentru Statutul functionarilor publici. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, realitatile politice si sociale au afectat si reglementarea functiei publice. Filozofia acelui sistem politic era în sensul stergerii deosebirilor dintre “functionari”si “muncitori”, functionarul având statut de “om al muncii” supus principiilor consacrate de Codul muncii.

Cadrul de reglementare a functiei publice s-a modificat continuu dupa 1990, adoptarea Statutului functionarului public conturând un cadru adecvat pentru desfasurarea activitatii lucratorilor din sectorul public. Mai mult, exista încercari recente pentru dezvoltarea reglementarilor vis-à-vis de cariera functionarilor si transformarea lor într-un corp de profesionisti de elita.

Astfel, în România s-a înfiintat Institutul National de Administratie (INA), dupa modelul francez, în anul 2001 care are drept obiectiv formarea perfectionarea pregatirii profesionale pentru functionarii publici. INA organizeaza în principal, cursuri de formare profesionala specializata în administratia publica, de 2 ani, în urma promovarii unui concurs national organizat anual de Institutul National de Administratie. Aceasta institutie a fost înfiintata în vederea respectarii atât a principiului egalitatii la acces, cât si a impartialitatii organizarii unui concurs public pentru ocuparea unor posturi de functionar public.

Totusi nominalizarea pentru posturile de inalti functionari nu se face prin concurs, bazându-se pe criterii politice si de încredere, în cadrul unui proces care nu respecta aceste principii si continua sa promoveze persoane a caror capacitate i reputatie nu este întodeauna dintre cele mai bune. România trebuie sa copieze modelul aplicat de alte natiuni europene si sa creeze, în mod real, o administratie publica noua si independenta.

Dupa cum ne releva lucrarile nationale dar si lucrarile de drept administrativ comparat, în fiecare tara apuseana exista traditii ale functiei publice. Se apreciaza ca prima tara care a adoptat un Statut general al functiei publice este Spania, prin Legea din 1852, urmata de Luxemburg, printr-o lege din anul 1872 si Danemarca, în 1899. În Italia, primul statut al functionarilor civili a fost adoptat la 22 noiembrie 1908 iar în Republica Irlanda prima lege privind functia publica dateaza din anul 1922. Olanda si Belgia au adoptat prima lege privind functionarii în 1929 iar Regulamentul general al functionarilor din Regatul unit al Marii Britanii si Irlandei de nord apare în 1931. Se pare ca Germania are traditii în ceea ce priveste functia publica înca din evul mediu, caci profesorul Jacques Ziller aprecieza ca prima lege privind codificarea generala a normelor functiei publice s-a adoptat de catre regimul national socialist în 1937, desi a existat un Cod bavarez al functiei publice înca de la începutul secolului al XIX-lea, mai exact de la 1806.

Paradoxul legislativ din Germania se regaseste si în Franta, unde traditiile functiei publice sunt cu mult anterioare Revolutiei de la 1789 iar Camerele parlamentare au discutat

proiecte de lege în repetate rânduri (1879, 1885, 1909 etc.), dar primul Statut al functiei publice a fost adoptat abia de regimul de la Vichy (octombrie 1946.). Grecia a adoptat primul Statut al functionarului public în anul 1951, fiind inspirat, dupa cum apreciaza prof. Ziller, din statutul francez, din dreptul german si din dreptul englez al functiei publice.

Doua chestiuni se impun a fi analizate pentru aprecierea reglementarii functiei publice din tarile Uniunii Europene:

a) care sunt categoriile de functionari ce intra sub incidenta statutului, adica a

regimului juridic unilateral (de drept public) ;

b) care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în statut.

În cele mai multe tari (Belgia, Grecia, Spania, Frabta, Irlanda, Olanda, Portugalia) statutul se aplica tuturor agen ilor permanenti ai administratiei publice, adica, stat, colectivitati teritoriale i stabilimente autonome. Aceasta era si situatia din Italia, pâna la decretul-lege din februarie 1993 al Guvernului Amato.