Zahărul

Cu aproximativ 8000 de ani î.e.n. în Melanezia, mai precis în insula Noua Guinee de astazi, crestea in stare sălbatica, o plantă mare din familia gramineelor, ale cărei tulpini contineau un suc foarte dulce. Aceasta era trestia de zahăr,cunoscută sub denumirea stiinţifică de astăzi de”Saccharum Officinarum”.

Din insula Noua Guinee trestia de zahăar s-a răspandit spre est pănă în Polinezia şi spre vest , prin Indonezia şi Filipine, pâna în India şi China.

Trestia de zahăr a început să fie cultivată pentru prima oară în India. Primele date despre cultivarea acesteia se găsesc în vechile scrieri indiene din secolul al IV-lea î.e.n.. din India trestia de zahăr si fabricarea meşteşugărească a zahărului s-a răspandit şi a cucerit lumea.

În China cultura trestiei de zahăr a fost introdusă pe la anul 250 î.e.n.

În insulele Java şi Sumatra cultura trestiei de zahăr a fost introdusă la inceputul erei noastre.

Europenilor în antichitate , trestia de zahăr nu le era cunoscută.Primii europeni care au văzut-o au fost soldaţii lui Alexandru Macedon. Pe la anii 326-325 î.e.n. soldatii marelui conducător de oşti, ajungând în India , au rămas surprinşi văzând copii care mestecau bucăţi din trestie de zahăr.

La început, trestia de zahăr era consumată ca atare, oamenii rezumându-se a mesteca bucaţi din tijele plantei.

Încputurile prelucrării trestiei de zahăr

Dacă la început oamenii s-au rezumat la a consuma tijele trestiei şi apoi sucul obţinut prin presarea acestora,ulterior hinduşii au fost aceia care au început să concentreze prin fierbere pe foc direct sucul obţinut din presarea tijelor trestiei. Se obţinea astfel un sirop vâscos, de culoare brună, în care prin răcire apăreau spontan cristale de culoare brun-închisă, sirop vâscos transformându-se într-un amestec de cristale si sirop intercristalin. După ce siropul intercristalin era îndepărtatprin scurgere , se obţinea o masă cristalizată.

Obţinerea masei cristalizate prin concentrarea sucului de trestie a reprezentat un real progres pentru oamenii acelor timpuri, oamenii din primele secole ale erei noastre. Astfel siropul concentrat putea fi păstrat un timp îndelungat, în scopul asigurării nevoilor de substanţă alimentară dulce.

Mai târziu în nordul Indiei hinduşii au inceput să “purifice” înainte de concentrare sucul, adică să-l “rafineze”. S-au obţinut astfel cristalele mai puţin colorate, galbene, care în limba sancrită au fost denumite “Sarkarâ”. Această denumire a cristalelor obţinute spontan din siropul concentrat rezultat prin presarea trestiei de zahăr constituie rădăcina cuvântului actual zahăr. Perşii au îmbunătăţit sistemul de “rafinare” a masei cristalizate, pentru prima dată turnând această masă formată din cristale şi sirop intercristalin în forme conice, obţinându-se “căpăţâna de zahăr”.

Egiptenii clarificau sucurile plantelor prin precipitarea albunimelor, pe care o realizau prin fierbere şi filtrare, prin tratare cu piatră acră, sau cu tanini. De asemenea aceştia măsurau măsurau concentraţia sucurilor de plante cu ajutorul areometrului. Egiptenii au fost primii care au utilizat varul pentru purificarea sucului extras prin presarea trestiei de zahăr, procedeu care se utilizează şi în prezent.

Zahărul obţinut prin acest ultim procedeu, fiind obţinut în mediu alcalin ca urmare a utilizării varuluiu, putea fi transportat pe apă fără a prezenta pericolul umectării cu vapori de apă, datorită conţinutului scăzut de substanţe reducătoare, în timp ce zahărul obţinut fără utilizarea varului, adică în mediul acid, se umezea la transportul pe apă. Aceasta a făcut ca zahărul egiptean să fie timp de mai multe secole o marfa foarte căutată în lumea întreagă.

Egiptenii trebuiesc de aceea consideraţi veritabili inventatori ai producerii şi rafinării zahărului din trestie.

În Sicilia şi Spania trestia de zahăr a început să se cultive pe la anul 827. Pe la anul 1000, aici se prelucrau deja anual câteva zeci de mii de tone de trestie de zahăr, pe c are abia în secolul al XIII-lea au început sa-l rafineze.

Tot în secolul al XIII-lea şi mongolii au început sărafineze zahărul din trestie.

Zahărul de trestie medicament şi aliment ; pătrunderea

acestuia în Europa

Din India şiChina, în timpurile stravechii, zahărul era adus cu caravanele pe drumul ce lega Asia de Europa şi trecea prin munţii Caucaz, prin Scitia, pe ţarmul de nord al Marii Negre. De aici zahărul se răspandea în diverse zone ale Europei,

unde era vândut la preţuri foarte ridicate. Zahărul era considerat atunci un medicament O dovada o constituie cuvântul “saccharon” din literatura medicală a vechilor greci, cuvânt prin care aceştia denumeau substanţa dulce extrasă din altă materie primă decât mierea de albine anume din trestia de zahăr.

Europa ocidentală a cunoscut mai bine zahărul din trestie dupa anul 1095, în urma cruciadelor. În timpul cruciadelor s-a dezvoltat la Veneţia un comerţ înfloritor cu zahăr de trestie adus din Orient. Reântorcându-se din Orient în Europa cruciaţii au adus trestie de zahăr, pe care o numeau “zahăr păgân”.

Veneţienii au început încă din anul 966 să importe zahăr din Orientul Apropiat (Siria), zahăr pe care l-au răspăndit în Europa Centrală, iar în anul 1300 s-a construit la Veneţia o rafinarie de zahăr.

Dupa izgonirea cruciaţilor din teritoriile ocupate, cea mai mare parte din atelierele în care se producea zahăr s-a mutat pe insula Cipru, care a devenit un punct central al producţiiei de zahăr şi al comerţului Orientului cu Veneţia. Alaturi de Siria şi Egipt, Cipru a devenit o mare producătoare de zahăr.

Plantaţiile de trestie de zahăr de pe insula Cipru au fost lucrate la început cu oameni liberi veniţi din Europa, de şerbi localnici şi mai ales de sclavi, care erau proveniţi din soldaţii mulsulmani căzuţi prizonieri.

Cu timpul numarul acestora a scăzut simţitor, necesarul de forţa de muncă fiind, acoperit de sclavii creştini, musulmani sau negri, obţinuţi prin tranzacţii comerciale efectuate în porturile din jurul Mării Mediterane.