Chiril Lukaris

Această perioadă este una critică pe plan european și chiar mondial. În Europa au loc o serie de tulburări și conflicte de ordin religios, (cum ar fi Noaptea Sfântului Bartolomei la 23/24 august 1572), sau civil (victoria englezilor asupra flotei spaniole 1588, războiul de 30 de ani între Franța și casa de Austria 1618-1648). Începând din secolul XVII Europa își va impune supremația asupra întregii lumi, supremație care va dura pănă în secolul XX, totul datora aurului și mirodeniilor. Aceasta dorință de stăpânire este cauza care a dus la începerea comerțului cu sclavi din Africa în America.

Această supremație atât de râvnită de europenii creștini va creea o adevărată ură finalizată spre exemplu cu adevărate persecuții precum cele ale japonezilor asupra creștinilor (1612-1639).

În Orient, după moartea sultanului Suliman II (1566) începuse decadența imperiului Turc. Haremul, corupția, intriga, banul, fiscalitatea arbitrară, condamnările la moare, uneori în masă – sub Murad IV (1623-1640) supranumit „Nero al Turciei”, abuzul de putere când al ienicerilor caând al spahiilor, imoralitatea și cheltuielie nesocotite au adus slăbirea, revoluții, înfrângeri și chiar micșorarea Imperiului Otoman.

După reforma protestantă care a produs o rană adâncă Romei a început contrareforma catolică dar după ce papa a constatat că nu mai poate face nimic în cadrul protestanților a încercat să refacă numărul catolicilor prin atragerea ortodocșilor la unirea cu Roma. În acest scop apar ordine călugărești însărcinate cu acest lucru (ordinul iezuit), școli (cunoscutele colegii: Collegium Graeecorum, Collegium Illiricum, Collegium Maroniticum, Collegium Urbanum). Papalitatea s-a folosit și de mijloace diplomatice și politice, prin „nunți apostolici” sau „papali” care ajung să conducă discret dar insistent viața politică a Austriei și Poloniei.

Propaganda romană începe și în Orient și mai ales la Constantinopol unde ordinul iezuit și ambasadorii catolici influienți și protestanți pe măsura lor constituie un element nou și important în evoluția politicii externe a Imperiului Otoman. Aceștia nu se ocupă numai de interesele politice ale țărilor pe care le reprezintă ci și de populația creștină și în special de majoritatea ortodoxă care avea mare nevoie de diverse ajutoare dar bineînțeles cu scopuri perfide: romano-catolicii voiau să-i facă să primească unirea de la Ferarra-Florența (1439) iar protestanții voiau să-i căștige ca aliați pentru reforma împotriva Romei.

Vedem în acest sens pe iezuiți „prezenți la Constantinopol de la 1583 (Papa Grigorie al XIII-lea) și așezați de la 1610 în Pera, sub protecția ambasadorului Franței, ocupă Biserici, deschid școli în Constantinopol și în unele insule, se întind în Egipt și în Palestina, unde după cucerirea turcească (1516) amenințând să ia Locurile Sfinte. Antagonismul dintre franciscanii protejați de ambasadorului Veneției și iezuiții protejați de ambasadorul Franței, provoacă tulburări și conflice cu urmări neplăcute, nu numai pentru ei și pentru protectorii lor, ci și pentru creștinii ortodocși. În 1616 cu prilejul sosirii ambasadorului Austriei, partizan al iezuiților s-a răspândit zvonurile că mămăstirile, bisericile și casele grecilor sunt pline de arme, pentru scuturarea jugului turcesc cu ajutorul cazacilor și împotriva iezuiților care se pregăteau să cuprindă ei mai întâi Constantinopolul. Pentru turci, iezuiții erau dușmani ai statului, spioni ai Spaniei, Toscanei și ai Papei. Marele vizir Mustafa Pașa zicea că preferă zece preoți obișnuiți în locul unui iezuit din Pera” .

Lupta dusă de Roma în Orient a fost pe toate planurile și sub toate formele: „înființau școli și tipografii, ofereau burse pentru studii la Roma și la Padova, falsificau acte turcești oficiale, răspândeau zvonuri calomnioase despre mișcările revoluționare ale grecilor din Constantinopol și despre înțelegerea cu dușmanii statului, foloseau aurul ca mijloc prin care puteau să cumpere totul la Constantinopol. Împotriva uneltirilor susținute de regii Franței Henric IV (1589-1616) și Ludovic al XIII-lea (1610-1643) și de Mathia (1612-1619) și Ferdinand (1619-1637) ai Austriei, patriarhii greci au trebuit să recurgă la îmblânzirea demnitarilor turci cu bani și la protecția ambasadorilor celorlalte state. În același timp au înființat școli au trimis clerici distinși în tările în care era combătută ortodoxia, au trimis tineri la studii, pentru a-i pregăti să susțină lupta propagandei romano-catolice, au tipărit și răspândit cărți ortodoxe, apologetice și polemice și au stat în contact cu reprezentanți de seamă ai frontului antipapal din apus.”

Astfel că acțiunea patriarhilor Ieremia II (1572-1595), Meletie Pigas (1590-1601) a fost providențială. În asemenea împrejurări grele a venit la conducerea ortodoxiei patriarhul Chiril Lukaris.