Reforma Sistemului de Pensii din România

Lucrarea de faţă se doreşte a fi una care prezintă cauzele care au determinat o riguroasă reformă a sistemului de pensii din România, prezentând în acelaşi timp şi soluţiile identificate, în dorinţa de a asigura contribuabililor un venit de înlocuire decent.

În ultimii ani, reformarea sistemului de pensii a constituit o preocupare esenţială în majoritatea ţărilor lumii, fie ele dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Scopul acesteia a fost, în principal, asigurarea echilibrului financiar durabil şi a principiului echităţii între generaţii, îndeosebi în cazul sistemelor publice bazate pe criteriul redistribuirii resurselor şi beneficiilor între generaţii (pay as you go).

Înaintea procesului de reformare, sistemul de pensii din România a avut o multitudine de trăsături comune cu sistemele de pensii ale celorlalte ţări din Europa de Răsărit şi din fosta Uniune Sovietică. Cea mai importantă dintre ele a fost aceea că toate sistemele din aceste ţări se confruntau simultan cu o criză financiară în creştere şi cu incapacitatea de a oferi venituri adecvate celor mai mulţi dintre pensionarii lor. Celelalte trăsături comune ale acestor ţări ar fi:

- o schemă de finanţare de tipul „pay-as-you-go” cu regimuri speciale pentru muncitorii din sectoarele privilegiate;

- o acoperire aproape universală;

- nivele ridicate ale cheltuielii pentru pensii, ca procentaj din PIB;

- un raport defavorabil între beneficiarii de pensii şi contribuabili, determinat de vârstele scăzute de pensionare şi de certificarea laxistă a pensiilor de boală;

- rate mari ale contribuţiei;

- vizarea, dar nerealizarea unui raport optim între pensia medie şi salariul nominal mediu, ceea ce lasă mai degrabă o marjă îngustă pentru fondurile private de pensii suplimentare;

- formule deficitare de stabilire a bazei de calcul pentru pensii;

- indexarea imperfectă în funcţie de inflaţie;

- un spaţiu considerabil pentru manipularea strategică;

- expansiunea evaziunii şi creşterea arieratelor.

În anul 1990, situaţia fondului de pensii din România era una satisfăcătoare. Deficienţele sistemului „pay as you go” şi evoluţiile demografice au falimentat însă acest sistem. O serie de acte normative - noua lege a pensiilor, 19/2000 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 49/2001 - au îmbunătăţit sistemul de stimulente prin încurajarea creşterii contribuţiilor pe o perioadă mai mare de timp. Dar aceste îmbunătăţiri nu au generat efecte suficiente. Tendinţele demografice şi aspectul motivaţional din sistemul „pay as you go” necesitau introducerea unei scheme de fonduri.

Ca şi celelalte ţări foste socialiste, România a intrat în perioada de tranziţie cu un sistem de pensii „pas cu pas” în care pensionarii sunt plătiţi din contribuţiile salariaţilor actuali, iar cuantumul pensiilor este legat de nivelul venitului (cu perioade de contribuţii minime), dar nu direct relaţionat de contribuţia totală. Variabila cheie într-un astfel de sistem este rata de dependenţă: numărul pensionarilor/numărul salariaţilor (contribuabililor).

Fig. 1.1 Rata de dependenţă (Sursa datelor: Bogdan M. Chiriţoiu, „Păşind cu greutate - Reforma pensiilor în România”, pag. 4)

În 1990, România avea o rată normală, de 3,42. Această situaţie s-a schimbat rapid (Fig. 1.1). Evoluţia demografică a creat probleme sistemului de pensii. Populaţia a scăzut, din cauza ratei negative de creştere şi emigrării (Tabel 1.1). Principalul motiv al modificării ratei de dependenţă a fost însă pensionarea înainte de termen.

Profitând de prevederile generoase ale legii muncii care permitea pensionarea la 50 de ani pentru femei şi la 55 de ani pentru bărbaţi, şi introducerea unui număr de profesii într-o categorie superioară de risc, ce permitea pensionarea cu drepturi depline înainte de termen, numeroşi salariaţi, în faţa provocărilor unei economii în tranziţie, au ales relativa securitate a unei pensionări timpurii.