Henry Kissinger

Diplomatul Henry Kissinger sau Heinz Alfred Kissinger s-a născut la 27 mai 1923 la Fürth, în Bavaria, într-o familie de evrei. A fost Secretar de Stat al Administraţiei Americane în timpul preşedinţilor Richard Nixon şi Gerald Ford. Unul dintre cei mai importanţi politicieni din istoria Statelor Unite ale Americii, Henry Kissinger este laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1973, datorită implicării sale active în soluţionarea conflictului din Vietnam. Cu toate acestea, Kissinger a rămas o figură controversată în Statele Unite, fiind acuzat de mai mulţi foşti oficiali de rang înalt sau politologi de crime de război. Politicianul a avut, totodată, un rol esenţial în diplomaţie.

La vârsta de 15 ani, pe fondul tensiunilor cauzate de regimul nazist, Henry, împreună cu familia sa emigrează în Statele Unite ale Americii. Ajunge astfel în New York, iar alături de familia sa obţine cetăţenia americană după 5 ani, mai exact la 19 iunie 1943. Deşi a terminat liceul din Manhattan, diplomatul Henry Kissinger şi-a păstrat accentul german, deseori fiind luat în derâdere pentru acest aspect. În primăvara anului 1947, Kissinger se înscrie la Universitatea din Harvard. Acesta având importante succese în filozofie şi istorie, obţine în 1950 „summa cum laude” (distincţie pentru teza de doctorat, însemnând excepţional) de la Harvard. Imediat după aceasta, Kissinger a rămas la Harvard în calitate de membru al facultăţii în Departamentul Guvernului şi în Centrul pentru Afaceri Internaţionale.

În luna martie a anului 1955, ca viitor profesor de istorie a diplomaţiei, Kissinger s-a alăturat grupului de cercetare al Consiliului pentru Relaţii Externe. Tot în același an devine consultant în Consiliul Securității Naționale. Monografia sa „Armele nucleare şi politica externă” a avut un larg succes, iar pentru această lucrare a primit Premiul Woodrow Wilson. La vârsta de 39 de ani, Kissinger devine profesor la Harvard, iar în această perioadă este desemnat și ca director la așa numitul ”Proiect de cercetări speciale”, desemnat să facă recomandări pentru conducerea politică a țării, referitor la problemele interne și externe a Statelor Unite ale Americii. Ca șef al acestui proiect, Kissinger a fost capabil să comunice cu mari diplomați, oameni de afaceri sau academicieni, luând parte și la lucrările Comisiei pentru securitatea națională. În anii ce-au urmat, Kissinger lansează o serie de cărți, printre care cele mai importante au fost ”Nevoia de alegere: perspective ale politicii externe americane” (1961) sau „Parteneriatul neliniștit: revizuirea alianței nord-atlantice” (1965). În cea din urmă, autorul recunoștea rolul în creștere al țărilor din Europa de Vest în cadrul NATO și îndemna SUA la sporirea gradului de conștientizare al acestui fapt. Tot în această perioadă începe cariera sa politică. Cum era un simpatizant al curentului liberal din Partidului Republican, Kissinger a fost întotdeauna dornic să-și pună amprenta asupra politicii externe americane. În campaniile prezidențiale ale anilor 1960, 1964 și 1968, acesta îl susține și-l consiliază politic pe Guvernatorul de New York, Nelson Rockefeller.

La sfârșitul anilor `60, Richard Nixon este ales președintele Statelor Unite ale Americii. Acesta din urmă s-a oferit să ia un profesor de la Harvard în administrația sa în calitate de președinte adjunct pentru securitatea națională, cel ales fiind Henry Kissinger. Kissinger a devenit o figura cheie în administrația președintelui, opțiunile sale fiind deseori alese pentru deciziile finale ale președintelui privind politica externă. În perioada anilor 1973-1974, Kissinger deține funcția de Secretar de Stat (echivalentul a Ministrului de Externe), această funcție o deține și pe timpul președenției lui Gerald Ford între anii 1974-1977.

Henry Kissinger este cunoscut ca un promotor al realpolitikului.

Realpolitik-ul promovat de Kissinger se distinge, în special, prin trei elemente:

1. Interesul naţional era exprimat în termeni de putere cu componenţa principală cea militară, punând în plan secund vitalitatea economică şi stabilitatea politică.

2. Importanţa credibilităţii în determinarea influenţei şi puterii unei naţiuni.

3. Lipsa preocupărilor pentru susţinerea forţelor democratice şi pentru promovarea unei politici de apărare a drepturilor omului în ţări cu regimuri totalitare.

Astfel, realismul ce a caracterizat perioada mandatului lui Nixon avea la bază premisa că orice eveniment local/regional trebuia analizat din perspectiva câştigului pe care îl reprezenta pentru S.U.A. sau U.R.S.S. în configurarea balanţei de putere globală.

În perioada președenției lui Nixon este lansată așa numita „politica de intercondiționare”.

„Politica de intercondiţionare” lansată de cuplul Nixon – Kissinger s-a dorit a fi un set de măsuri care să ducă la modelarea pretenţiilor şi intenţiilor sovieticilor. Este şi motivul pentru care s-a optat pentru o deschidere către China, care era proiectată drept o acţiune strategică menită să extindă spectrul opţiunilor Statelor Unite în materie de politică externă şi să se limiteze, implicit, opţiunile Uniunii Sovietice.

Aceasta este vizibilă și mai mult în „Doctrina lui Nixon”, care prezenta structura principalelor direcții ale politicii externe americane, axată pe trei criterii pentru o viitoare angajare a S.U.A:

a) America îşi va respecta angajamentele prevăzute în tratate;

b) America îşi va asigura protecţie naţiunilor aliate care vor fi ameninţate de o putere nucleară, dacă supravieţuirea acelei naţiuni va fi considerată vitală pentru interesele de securitate ale S.U.A.;