Pietas

Pietate provine din cuvântul latinesc “pietas, -
tis” [f. sentiment de datorie (fata de zei, parinti, patrie, binefacatori…etc), pietate, afectiune respectuasa, respect, devotiune, iubire, bunatate]. Sensurile lui în DEX sunt: 1. Evlavie, smerenie, cucernicie. 2. Sentiment de respect profound (amestecat cu iubire sau cu duiosie) fata de cineva sau ceva.

În literatura latina, Publius Vergilius Maro (70-19 î.e.n) este considerat “poetul national al romanilor” datorita operei sale “Eneida”. Epopeea este scrisa la îndemnul lui Augustus, care, victorios in lupta de la Actium (31 î.e.n) împotriva lui Antonius si a Cleopatrei, pune capat framântarilor interne, instaurând la Roma pacea atât de asteptata. În Octavianus, contemporanii vedeau sentimentul de siguranta, echilibrul politic si social, valorile care adusesera faima statului roman.

Astfel, Principatul (instaurat în 27 î.e.n) urmareste o ideologie bazata pe “auctoritas” morala in care se vor dezvolta “miturile secolului”.1 Aceste „mituri” erau: „virtus”, „clementia”, „iustitia”, „pietas”.

Considerat salvator al patriei, Augustus readuce acesti termeni în lumea romana si, în cenaclul lui Maecenas, retrezeste sentimentul patriotic prin operele contemporanilor sai: Titus Livius – „Ab Urbe condita libri”, Quintus Horatius Flaccus – „Carmen saeculare”, Sextus Propertius – „Elegiile romane”.

Printre ele, Eneida, redactata între anii 29-19 î.e.n, se înscrie ca o adevarata apoteoza a geniului latin ce relateaza „gesta populi Romani” dintr-un trecut mitic dublat de unul istoric, ajuns, de fapt, în actualitate.

Legenda lui Aeneas (personaj existent si în „Iliada”) era cunoscuta la Roma: întemeietor al poporului roman, troianul Aeneas trecea si drept stramos al gintei Iulia, din care Augustus facea parte ca fiu adoptiv al lui Caius Iulius Caesar. Vergilius pastreaza tiparele

1. Robert Étienne, Le siècle d`Auguste, Paris

Armand Colin, 1970, „Les ambiquités du siècle”

„Les mythes du siècle”.

lumii homerice, dar aduce subiectul Eneidei în actualitatea romana transformând eroul epic dupa modelul augusteic.

Cele douasprezece carti ale epopeei (numar simbolic) urmeaza într-o alta ordine subiectul homeric, drept care Eneida a fost numita Odiseica (cartile I-VI), Iliadica (cartile VII-XII).

În opera lui Vergilius, misiunea lui Aeneas este de a întemeia o cetate pe pamânt italic, în care urmasii lui sa fondeze viitoarea Roma si în care sa renasca Troia distrusa. Cum ar fi putut Aeneas sa duca la bun sfârsit aceasta împlinire daca statutul sau n-ar fi fost de origine divina?

Poporul roman, caruia Juppiter nu-i pune hotare nici în spatiu, nici în timp (Eneida, I – 278-279) descinde din zeita Venus (mama lui Aeneas) si pamânteanul Anchises.

Lumea Eneidei si conflictele ei este dublata de lumea divina si disputele dintre cele doua zeite: Venus, protectoarea troienilor si Iuno, simpatizanta cartaginezilor si a lui Turnus, rivalul lui Aeneas.

Eroul vergilian renunta la conditia de individ, macinat de probleme si sentimente, constientizând responsabilitatea istorica, de fapt, constiinta romana a datoriei fata de zei, patrie, familie: “pietas” este trasatura sa caracteristica, pentru care-si sacrifica viata personala.

Drama sufleteasca pe care o traverseaza Aeneas, ca om, îndemnat de fantoma Creusei sa plece pentru a-si împlini destinul este prima confruntare cu sine însusi. Îndemnul sotiei nu-i da posibilitatea de a alege lui Aeneas, pentru ca, în acest moment, decizia nu-i apartine:

“<<Longa tibi exilia, et vastum maris aequor arandum;

Et terram Hesperiam venies, ubi Lydius arva

Inter opima virum leni fluit agmine Thybris.

Illic res laetae, regnumque, et regia conjux

Parta tibi; lacrimas dilectae pelle Crusae.>>

…..…………………………………………………

<<Jamque vale, et nati serva communis amorem.>>”

(II, 780-784; 790)