Influența cadrului didactic asupra dezvoltării elevilor

„Nu putem direcționa vântul, dar putem direcționa direcția vâslelor”

Vince Lombardi

Problema adaptării școlare a elevilor reprezintă un aspect fundamental al activității instructiv-educative, fiind prezentă în viața școlii, în preocupările de zi cu zi ale cadrelor didactice, dar și în numeroase cercetări, atât pe plan național, cât și internațional. Paradigma adaptării școlii la cerințele și posibilitățile de instruire ale elevului, caracteristică a educației în viitor, dar și a sistemelor educaționale organizate după modelul rețelei, impune o diversificare a situațiilor și experiențelor de învățare, construirea acestora în acord cu posibilitățile și nevoile tuturor categoriilor de elevi, pentru a răspunde principiilor: ”școala inclusivă, ”școala pentru toți”, ”învățământ integrat”.

Relația profesor-elevi are un caracter simetric, întrucât profesorul, deținând rolul conducător, este cel care hotărăștece activități va desfășura grupul clasei,cum se va lucra, ce se va învăța. Rolul conducător al profesorului a constituit obiectul a numeroase discuții, începând cu negarea acestuia (nondirectivismul pedagogic) și terminând cu absolutizarea lui (autoritarismul pedagogic). La originea disputei se află modul diferit de soluționare a unei probleme mai generale, privind raporturile dintre individ și societate, care, în planul educației, a condus la confruntarea dintre concepțiile “sociocentrice” (ce acordă prioritate socialului, reducând individul la o “funcție” a vieții sociale) și concepțiile “antropocentrice” (ce acordă prioritate individului, considerând societatea, cu sistemele ei de reglementare, marele adversar al individualităților).

În mod curent, rolul conducător al profesorului se justifică prin aceea că el este un “inițiat” într-un domeniu al cunoașterii și activității umane, cunoaște cerințele societății în materie de educație, legile procesului de învățare, în concordanță cu care va stabili cel mai profitabil program de educație pentru elevii săi.

Un profesor va fi cu atât mai bun, cu cât îl va ajuta pe elevul său să ajungă cât mai repede în situația de anu mai avea nevoie de sprijinul lui în domeniul în care îl pregătește (să ajungă la autonomie).

De asemenea, este important ca pretențiile educatorului să îi apară celuicare se educă drept o “cauză” a lui, o mișcare a voinței proprii. Cea mai dificilă sarcină pentru un profesor este aceea de “a imprima acțiunii instructiv-educative un astfel de curs încât copilul să continue să se comporte așa cumvr ea și cumdor eș te el, dar vrerea și dorința lui să coincidă cu ceea ce vrea și dorește educatorul”; “copilul să facă din programul educativ o cauză a lui și, drept consecință, activitatea educativă să fie percepută ca activitate proprie, spontană, autodirijată”(P. GOLU). În cazul școlarilor, este desigur dificil pentru profesor să acționeze în așa fel încât intervenția lui să fie resimțită drept un ajutor, căci întotdeauna li se va părea că sunt îndemnați să facă ceea ce încă nu vor să facă. Această discrepanță între cerințele profesorului și sentimentele elevului “depinde în soluționarea ei de atmosfera generală a procesului de învățământ și educare: dacă este pozitivă, încurajatoare, stimulativă” (E. GEISSLER). O asemenea atmosferă pedagogică se va obține prin cultivarea unor raporturi personale de încredere, prin promovarea activităților de grup, prin încurajări, ajutor, confirmări, dozarea rațională a cerințelor și evitarea situațiilor împovărătoare psihic.

În acest fel, rolul conducător al profesorului va fi acceptat și nu resimțit ca o intervenție externă, ostilă, autoritatea sa va ficâș tigată și nu impusă.

Relația profesor-elev depinde în mare măsură de autoritatea reală a profesorului în ochii elevilor săi. Această autoritate se câștigă prin competență, moralitate, flexibilitate în gândire și consecventă în ceea ce privește valorile promovate și cerințele adresate.

Relația profesor-elevi are un caracter dinamic și evolutiv,întrucât dobândește forme specifice în funcție de vârsta elevilor care compun clasa, dar și în funcție de natura obiectivelor educative care sunt prioritare la un moment dat.

În desfășurarea actului didactic se remarcă autoritatea educațională ce exercită un rol determinant în profilul psihosocial al clasei de elevi. Profesorul Dan Potolea de la Universitatea din București (1989, pag. 170-171) spune că nu se poate vorbi despre autoritatea educațională decât în legătură cu atitudinea și stilul cadrului didactic ce imprimă valori interrelațiilor în cadrul clasei de elevi, grupului școlar și că această influență autoritară se stabilește pe două niveluri accesibile:

„ influența nondistributivă - este cadrul didactic, investită oficial cu o serie de atribuții interacționare. „

„ influența distributivă - fiecare individ al grupului respectiv, potențial lider informal al clasei”.

Autorul face referire la stilul educațional oferind o caracterizare unitară: „ stilul este asociat comportamentului, se manifestă sub forma unor structuri de influență și acțiune (deci nu a unor elemente disparate, prezintă o anumită consistență, o stabilitate relativă și apare ca produs al „ personalizării” principiilor și normelor care definesc activitatea instructiv-educativă)” (Dan Potolea, 1989, p. 161).

Stilul educațional se va exprima astfel în felul de a organiza și conduce clase de elevi, de planificare a conținuturilor, strategii de instruire și tehnici motivaționale cât și a căilor de evaluare a grupului școlar. Stilurile comportamentale (Păun,1999, pg 84) date după combinarea trăsăturilor de personalitate ale profesorului și a factorilor de rol sunt: