Clasificare Riscurilor

Totuşi, diversitatea riscurilor cu care se confruntă o bancă comercială, precum şi diversitatea factorilor care influenţează aceste riscuri, impun mai mulţi autori să considere că o clasificare completă a riscurilor bancare este posibilă doar în baza a mai multor principii, unele dintre care le vom expune în continuare:

1 Clasificarea riscurilor în funcţie de tipul băncii.

Totalitatea riscurilor bancare pentru o bancă specializată, ramurală sau universală este diferită. Băncile specializate suportă riscul acelor operaţii specifice pentru care ele sunt fondate. Pentru băncile de ramură este justificată elaborarea unei totalităţi de riscuri, caracteristice activităţii concrete a băncii. Cel mai mic grad de risc îl au băncile universale, deoarece ele au posibilitatea acoperirii pierderilor de la un tip de risc prin activitatea profitabilă la altul.

2 Clasificarea riscurilor în funcţie de expunerea băncii la risc

Deosebim expunerea inerentă a băncii şi expunerea subiectivă.

În acest context riscurile pure se caracterizează prin aceia că expunerea este generată de activităţile şi procesele bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi. La rândul lor, riscurile pure se pot împărţi în: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale şi frauduloase, riscuri de răspundere. Riscurile speculative sunt generate de încercarea de a obţine un profit mai mare.

3 Clasificarea riscurilor în dependenţă de serviciile acordate

Riscurile financiare conţin mai multe riscuri specifice activităţii financiare efectuate de bancă, care apar în condiţiile unei economii de tranziţie, purtătoare prin esenţa acesteea de riscuri

4 Clasificarea în funcţie de cadrul riscurilor bancare

Conform acestui principiu deosebim riscuri externe (pierderile, generate de schimbarea situaţiei politice şi social-economice în ţară, de schimbarea legislaţiei, etc.) şi interne, dependente de activitatea însăşi a băncii.

5 Clasificarea în dependenţă de structura clienţilor băncii

Acest criteriu este determinant la stabilirea metodei de evaluare a riscului băncii şi gradului de risc la care este supusă banca. Cu cât este mai mic debitorul, cu atât este mai mică stabilitatea lui pe piaţă, şi cu atât mai mare este probabilitatea neplăţii creditului. În acelaşi timp, cauza falimentului multor bănci au fost creditele mari, acordate conglomeratelor la prima vedere prospere. Din această cauză o metodă de reglementarea a gradului de risc acceptabil este limitarea mărimii creditului ca cotă-parte din capitalul băncii.

6 Clasificarea în dependenţă de posibilitatea diversificării

Aici deosebim riscuri diversificabile, impactul cărora poate fi minimizat prin diversificare (de exemplu riscul valutar poate fi minimizat prin diversificarea operaţiunilor şi valutelor) şi riscuri nediversificabile, impactul cărora nu este influenţat prin diversificare (de exemplu, riscul nerambursării creditului).

7 Clasificare în dependenţă de structura organizatorică a băncii

Fiecare din tipurile de structură organizatorică a băncii, presupune o modalitate sau alta de organizare a deservirii clienţilor, a circulaţiei informaţiei, a responsabilităţilor angajaţilor, a organizării controlului intern etc. Adică fiecare din structurile organizatorice cunoscute presupune anumite tipuri de riscuri caracteristice acestei structuri. De exemplu, structura funcţională presupune creşterea calităţii serviciilor acordate şi în acelaşi timp mărirea numărului de angajaţi. În acest caz, probabil, se micşorează posibilitatea apariţiei riscurilor ce ţin de calitatea serviciilor şi creşte probabilitatea riscului de fraudă (este mult mai greu de urmărit activitatea unui număr mare de angajaţi).

8 Clasificarea în dependenţă de metoda de evaluare a riscului

În practica bancară contemporană sunt cunoscute mai multe metode de evaluare a riscului, care la general pot fi clasificate astfel:

I. Metoda modelării statistice, adică prin simularea evenimentelor cu ajutorul modelelor matematice şi urmărirea acestora prin utilizarea unor sisteme-suport de decizie. Această metodă este considerată cea mai sigură, însă şi cea mai complicată.

Pentru a utiliza această metodă, trebuie să definim şi să clasificăm riscurile bancare într-o modalitate deosebită de cea acceptată în teoria economică. De exemplu, termenul “risc” poate fi interpretat ca o rată medie a pierderilor raportată la o unitate monetară investită. Aici este necesar de determinat în fiecare caz concret cum pot fi apreciate numeric aceste pierderi şi cum, în baza acestor aprecieri, de stabilit limitele maxime pentru modelul simulat. Respectiv, zilnic se va construi şi analiza un set de scenarii pentru fiecare instrument standardizat. Aceasta nu este o problemă majoră pentru băncile cu un soft adecvat, însă existenţa acestui soft devine un factor esenţial al gestiunii riscurilor.

II. Metoda aprecierii riscurilor în baza anumitor criterii şi indicatori, este aplicată de majoritatea băncilor, cu toate că, destul de des, evaluarea prin această metodă se reduce mai des la menţinerea normativelor obligatorii impuse de organele de supraveghere bancară. Însă cerinţele organelor de supraveghere sunt elaborate pentru tipuri de riscuri specifice şi urmează scopul general al supravegherii bancare, care, de altfel, este diferit de scopul managementului riscului efectuat de o bancă comercială.

III. Metoda analitică, ce presupune analiza riscurilor pentru fiecare operaţiune în parte, cât şi a totalităţii riscurilor la care este supusă banca. Analiza se face pe tipuri de risc, ele fiind grupate în dependenţă de anumite criterii. De obicei, în acest scop, riscurile bancare sunt divizate în riscuri interne şi riscuri externe. Riscurile interne depind de activitatea băncii concrete, la ele se referă riscul de bilanţ (de credit, valutar, de formare a resurselor, strategic etc.), riscul serviciilor financiare (tehnologic, operaţional, de inovaţie) şi riscurile extrabilanţiere. La riscurile externe se referă riscurile care nu depind de managementul unei bănci concrete, de exemplu, riscul politic, macroeconomic, legislativ, social, de asigurare etc. Evident, această metodă este cea mai simplă, fapt care probabil şi explică răspândirea mai largă.