Bătrânii Străzii

1. Ipoteză

Datorită sistemului social precar ce există în România, o mare parte a populaţiei vulnerabile rămâne fără un adăpost şi este ˝condamnată˝ să trăiască sub cerul liber; bătrânii reprezintă un număr important al acestei populaţii vulnerabile care a crescut considerabil în ultima perioadă.

2. Definiţii

Bătrân – (din latinescul betranus) defineşte persoana de vârstă postadultă, în genere cea care a împlinit şi depăşit 60 de ani, dar în special, în ultimul timp, cea care a împlinit şi a depăşit 65 de ani.

Bătrâneţea – este perioada finală a vieţii care urmează perioadei adulte şi care începe cu vârsta de 60 de ani, dar care în ultimul timp tot mai acceptată este limita de 65 de ani, în legătură cu alungirea duratei de viaţă. Este caracterizată prin diminuarea treptată a funcţiilor fiziologice. Procesul este universal, caracteristic tuturor fiinţelor vii, bătrâneţea umană având particularităţi decurgând din cele ale fiinţei umane.

Persoană în vârstă – este o formulă recomandată de ONU pentru desemnarea unei persoane aparţinând populaţiei vârstnice, destinată să evite folosirea denumirii de bătrân, considerată a avea conotaţii negative

Îngrijirea comunitară – constituie ansamblul îngrijirilor acordate persoanelor bolnave, cu dependenţă fizică şi/sau mintală, în afara instituţiilor cu paturi (spitale sau cămine), în comunitate, la domiciliul persoanei sau în structuri de îngrijire zise alternative.

Centru de zi pentru vârstnici – este o formulă alternativă de îngrijire a persoanelor vârstnice dependente, care vine concomitent cu ajutorul familiilor, eliberându-le pentru participarea la sarcinile profesionale în anumite intervale ale zilei.

Persoane vulnerabile – persoanele care au nevoie de asistenţă pe termen scurt, pentru a evita să ajungă în stradă în viitorul apropiat.

Lipsa de adăpost – lipsa unei locuinţe personale, permanente şi corespunzătoare. Persoanele fără adăpost sunt acelea care au acces la o locuinţă cu aceste caracteristici sau, dacă dobândesc o asemenea locuinţă, nu reuşesc să şi-o păstreze din cauza dificultăţilor de ordin material şi a barierelor sociale şi acele persoane care nu reuşesc pe deplin să ducă o viaţă independentă şi au nevoie de îngrijire şi asistenţă pentru a deţine şi păstra un adăpost.

3. Lipsa de adăpost

Lipsa de adăpost, definită ca reprezentând „deprivarea cea mai profundă cu putinţă, în societatea noastră” (McGerigle şi Lauriat, 1983), constituie o problemă socială asociată crizei locuinţelor, corelată cu creşterea demografică şi cu promovarea unor politici sociale care nu au inclus în preocupările lor acest aspect, neconsiderându-l o prioritate a momentului.

Persoanele fără adăpost reprezintă un grup populaţional cu o mobilitate şi fluctuaţie foarte mare, reprezentând în acelaşi timp unul dintre grupurile sociale aflate în risc de marginalizare şi excludere socială cronică. Numărul persoanelor fără adăpost este într-o continuă creştere. Acestea apar în tot mai multe zone urbane şi rurale, numărul acestora fiind totuşi mai mare în zonele urbane. Întrucât fenomenul se intersectează cu sărăcia, numărul persoanelor fără adăpost creşte direct proporţional cu creşterea sărăciei.

Istoric vorbind, au existat în toate timpurile oameni lipsiţi de adăpost, fie că această deprivare era una temporară, determinată de anumite catastrofe sau calamităţi naturale (cutremure, inundaţii, epidemii, incendii), fie că se prezenta ca o formă de trai, datorită unei stări cronicizate de sărăcie.

În România, până în 1989, lipsa de adăpost nu era o problemă evidentă, deoarece una dintre politicile fundamentale ale regimului comunist a fost să ofere fiecăruia un adăpost, pe cât posibil conform standardelor comunitare prevăzute de ideologia comunistă, prin care locuinţele individuale, în case, erau înlocuite de apartamente în blocuri, creând astfel în mod forţat o comunitate de oameni pentru fiecare bloc de locuinţe.

După 1989, ne confruntăm cu o explozie a numărului de oameni care îşi stabilesc locuinţa pe străzi, aceştia fiind închişi în anumite categorii conceptuale, dintre care cea mai cunoscută şi des uzitată este cea a bătrânilor străzii. Lipsa politicilor de protecţie socială a persoanelor lipsite de adăpost face ca fenomenul să devină vizibil, impunând strategii de protecţie socială ţintite spre grupurile de populaţie afectate de această problemă.