Hipnoza

Legata de secole de diverse practici curative, hipnoza a generat o serie de credinte si mituri mai mult decat oricare alte fenomene psihice sau medicale. Putem spune despre hipnoza ca este o stare de transa caracterizata de sugestibilitate inalta, relaxare si imaginatie bogata.

Ea nu se poate numi „somn”, pentru ca persoana hipnotizata este constienta in permanenta. Cel mai frecvent hipnoza este comparata cu visarea cu ochii deschisi, cu sentimentul pe care il avem atunci cand ne concentram asupra unui film si devenim absorbiti de ceea ce se intampla pe ecran ( asa numita „reverie diurna” ). Suntem pe deplin constienti, dar ne concentram atentia pe ceva anume si excludem alte ganduri sau alti stimuli din jurul nostru. Hipnoza este un fenomen fiziologic utilizat in psihoterapie impreuna cu alte tehnici ( precum tehnicile legate de autohipnoza, mai exact : stari de meditatie, sau stari de concentrare intensa ) pentru a facilita schimbarea, trecerea de la „problema” la „rezolvare” si chiar o deplasare spontana a atentiei noastre de la stimulii externi la cei interni sau invers.

Sugestia si hipnoza au fost folosite din vremuri indepartate, atat in scopuri magico-religioase, cat si curative. Diverse forme de influentare prin sugestie, ca si tehnicile inducerii starilor hipnotice, au ramas veacuri de-a randul un secret al magicienilor, preotilor sau vracilor.

Exista o serie de marturii care se refera la utilizarea in templele Greciei antice, in special in cele ale lui Esculap, a unor procedee sugestive cu caracter ritual si terapeutic. Procedeele fixarii privirii, a atingerii partilor bolnave cu obiecte sau cu mana, a folosirii mijloacelor persuasive erau bine cunoscute in acea vreme.

Egiptenii antici aveau asa numitele „Temple ale Somnului”, locuri in care pacientilor li se dadeau sugestii curative in timpul unui somn indus. Una din cele mai valoroase utilizari ale hipnozei era pentru anestezie, anestezia medicamentoasa fiind disponibila abia din secolul al XIX- lea.

Herodot aminteste ca babilonienii ii aduceau pe bolnavi intr-o stare speciala pentru tratarea unor boli. Ei foloseau, cu bune rezultate, sugestiile persuasive.

Preotii budisti din secolul II-III i.Hr., recurgeau in mod curent la stimulari senzoriale repetitive adesea asociate cu tehnici de meditatie yoghine pentru a provoca stari de tip hipnotic.

Urmeaza o perioada neagra in domeniul „hipnozei”, care dureaza pana in secolele XVI-XVII, perioada in care nu gasim dovezi palpabile in dovedirea folosirii acestui procedeu de psihoterapie.

Istoria moderna a hipnotismului incepe in anul 1765, odata cu medicul vienez „Franz Anton Mesmer”, care, influentat de teoriile si practicile magiei, medicinei, magnetismului si a fluidismului, sustinea ca „fluidul hipnotic” (un fluid universal prin care corpurile ceresti exercita o influenta asupra corpului uman), poate fi influentat pentru a obtine vindecarea. Mesmer credea ca magnetismul vindeca boala prin producerea in organism a unui fel de „flux si reflux artificial” care provoaca armonizarea sau rearmonizarea activitatilor nervoase. Dupa opinia sa, pacientul inregistra efectul magnetismului numai in zonele in care armonia era tulburata.