Problema infinitului

PROBLEMA INFINITULUI

O analiza chiar si mai putin completa ne arata ca actualul proces de dezvoltare a societatii umane este un proces ce necesita din ce în ce mai multe resurse, atât materiale cât si umane. Goana dupa o pozitie acceptabila într-o piata libera si dezvoltarea continua a populatiei odata cu generalizarea unei societati informationale ce induce un proces de globalizare, schimba continuu o scara de valori, un stil de viata. Se pare ca ne apropiem de un prag limita si suportabilitate, de echilibru ecologic global, de un punct critic în evolutia omenirii. Fie ca se numeste „Zidul Complexitatii” fie se numeste „Ciocnirea dintre Civilizatii” sau „Pericolul terorist” acest punct critic este destul de aproape pentru a deveni o problema acuta pentru supravietuirea omenirii. Ce ne tine în acest peisaj din ce în ce mai sumbru? O serie de bariere: Energia, Spatio-timpul si cresterea necontrolata a populatiei odata cu distrugerea continua si exponentiala a habitatului în care ne dezvoltam. Toate aceste bariere sunt legate si de nivelul civilizatiei actuale, de modul de a concepe, realiza si consuma produse, de paradigma actuala. Din aceasta perspectiva, poate cea mai importanta actiune este cea de a concentra atentia celor înzestrati de natura cu abilitati si capacitati de a analiza cu mintea si inima limitele spre care ne îndreptam, pentru ca viata pe planata albastra sa poata continua într-o maniera în care sa ne cuprinda si pe noi.

In adaptarea de mai jos, realizata în baza lucrarii: LA VIE DE L`ESPACE de Maurice Maeterlinck, va propun sa meditati asupra uneia din limite, cea a SPATIULUI, o bariera extrem de dificil de definit, omniprezenta si care ne tine prizonieri într-un « cusca tridimensionala » . Cucerirea unei noi dimensiuni, perceptia si utilizarea pragmatica a proprietatilor unei noi dimensiuni poate fi mai mult decât o provocare intelectuala, un pas spre autodepasire si implicit de supravietuire a omului într-o lume ce pare sa se fi consumat.

Primii pasi în cucerirea celei de a patra dimensiuni.

Problema celei de-a patra dimensiuni nu este numai o problema matematica ci este o problema care se amesteca cu viata reala, cea de toate zilele. Sa nu credeti ca, dupa ce ati citit acest eseu, veti sti ce este a patra dimensiune. Dar cel putin veti încerca sa va lamuriti ceea ce nu stiti. Henry Poincare a spus: “Oricine îsi consacra viata pentru acest fapt va putea în cele din urma sa-si reprezinte a patra dimensiune”. Aceasta nu este o butada cum s-ar crede. Nimeni pâna astazi, exceptând pe matematicianul Howard Hinton, nu a putut decât dupa un antrenament sustinut al imaginatiei sa-si reprezinte un super-volum. În afara de foarte putini însa, toti marii matematicieni în frunte cu Henri Poincare, sunt de acord ca exista incontestabil spatiu cu 4 dimensiuni. Problema celei de a patra dimensiuni preocupa astazi un numar destul de mare de savanti si filozofi. Se pare ca aceasta problema a înlocuit interesul pentru cuadratura cercului sau pentru perpetuu mobile.

Pentru a concepe a patra dimensiune, ar trebui sa avem alte simturi, alt crez, alt corp, într-un cuvânt, sa putem iesi din „anvelopa terestra”, pe scurt sa nu mai fim Oameni. Este foarte posibil ca nici noi nu vom ramâne oameni la infinit, asa cum suntem, caci, sub presiunea dezvoltarii si evolutiei, oricând pot apare mutanti, structuri biologice care integreaza în organe specializate noile rezultate ale eforturilor de viata ale miliardelor de indivizi.

Se stie ca geometria euclidiana nu are decât trei dimensiuni, lungime, latime, înaltime sau grosime. Doar din 1621, datorita lucrarilor lui Sir Henri Saville, din anumite nelamuriri ale geometriei (în special în ceea ce priveste liniile paralele) s-a nascut o noua geometrie, o geometrie neeuclidiana, disciplina la care au contribuit: Saccheri, Lambert, Gauss, Lobatschevsky (lucrarile celui din urma au avut un mare rasunet în lumea stiintifica) Bolyai, Riemann, Helmholtz, Beltrami si multi altii.

Se constata ca în aceasta geometrie noua, spatiul nu mai este cel strict euclidian. De asemenea este o dovada ca suntem capabili sa concepem diverse feluri de spatii având diferite proprietati, unde paralele se pot întâlni, unde linia curba nu este mai lunga decât cea dreapta, unde unghiurile unui triunghi sunt mai mari de 180 de grade, unde într-un triunghi unghiurile se micsoreaza fara limite când laturile sunt prelungite si alte astfel de anomalii. Aceasta geometrie neeuclidiana devine astfel o hipergeometrie, sau metageometrie, context teoretic de investigare a hiperspatiului, respectiv o a patra dimensiune.

Dar ce este acest hiperspatiu? O data cu aceasta întrebare încep dificultatile . Este un spatiu accesibil omului? Acest hiperspatiu este mai degraba spatiul ipotetic precum cel a lui Einstein, ipoteza fondata pe densitatea materiei si a curburii universului? El ajunge în mod general la un univers finit deoarece o curba, daca o prelungim, se pliaza pe ea însasi si formeaza un cerc sau o sfera. Se cunoaste ca aceasta curbura a universului într-un punct este legata de densitatea materiei în vecinatatea acestui punct, deci se poate concluziona, ne spune Emil Borel, unul din cei mai importanti interpreti ai lucrarilor lui Einstein: „Daca aceasta densitate medie este superioara unui numar fix, universul este în mod necesar finit si ca urmare cantitatea totala de materie este finita”. În tot cazul, ipoteza unui univers finit este mai comoda pentru matematicieni.