Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine

Aspecte introductive

Despre Sfintele Taine

Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă neîncetat la sfințirea vieții noastre, la mântuire. Aceasta poate fi dobândită numai în Sfânta Sa Biserică, cunoscând și împlinind Cuvântul lui Dumnezeu și împărtășindu-ne cu Sfintele Taine ale Bisericii.

După Mărturisirea Ortodoxă, care este catehismul oficial al Bisericii Răsăritene, o Sfântă Taină este o lucrare sfântă, instituită de Mântuitorul, prin care sub o formă sensibilă, se împărtășește credincioșilor Harul nevăzut al lui Dumnezeu). Tainele sunt deci acte prin care Domnul nostru Iisus Hristos prelungește opera Sa mântuitoare în lume, împăr tășind credincioșilor puterile Sfântului Har.

Numele de Taină sau Mister, dat acestor lucrări sfinte, arată neputința noastră de a înțelege rațional ce sunt aceste acte în adâncul lor. Iată de ce aceste lucrări sfinte, care sunt tot atâtea punți de legătură între divin și uman, sunt pentru noi taine sau mistere.

Termenul de taină este folosit în Noul Testament sub diferite sensuri. Mântuitorul spune adesea ucenicilor Săi: „Vouă vi s-a dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu”(Marcu 4, 11) cuvântul taină vizând aici realitatea Împărăției Divine pe care Hristos o revelează prin minunile Sale. Sfântul Apostol Pavel folosește de mai multe ori acest termen în epistolele sale. Astfel, el vorbește despre taina mântuirii poporului iudeu care va veni după convertirea neamurilor la credință: „Pentru că nu voiesc, fraților, ca voi să nu știți taina aceasta, ca să nu vă socotiți pe voi înșivă înțelepți; că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor”(Romani 11, 25). În epistola către Efeseni, Apostolul Pavel vorbește despre taina mântuirii oamenilor prin împăcarea lor cu Dumnezeu de către Iisus Hristos: „Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două - una, surpând peretele cel din mijloc al despărțiturii, desființând vrășmășia în trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea”(Efeseni 2, 14-15). În prima epistolă către Corinteni, Marele Pavel dă cuvântului taină înțelesul de harismă: „Și de aș avea darul proorociei și toate tainele le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, numic nu sunt”(I Corinteni 13, 2).

Ceea ce este esențial tainei și în același timp accentuează aspectul de mister, este unirea vizi bilului cu invizibilul, unirea unei forme exterioare cu un conținut interior. Mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului spune că - Tai nele constau dintr'un element natural și unul supranatural- , iar in altă parte numește tainele - organe sigure care servesc exclusiv la pătrunderea omului de către Harul divin- . Dintre celelalte cărți simbolice ale Bisericii Ortodoxe, Mărturisirea lui Mitrofan Critopulos accentuiază și ea caracterul acesta simbolic al Sfin telor Taine, definindu-le ca - semne materiale care garantează credincioșilor făgăduința divină- .

Biserica Ortodoxă și cea catolică admit șapte taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăința, Preoția, Nunta și Maslul. Mulți teologi găsesc acest numar ca potrivit cu trebuințele vieții spirituale și sociale. Precum aducă omul natural se naște , crește și se nutrește, tot astfel în viața creștină, Botezul renaște duhovnicește, Mirul dezvoltă viața aceasta duhovnicească și Euharistia o nutrește și o înviorează. Boala sufletului, păcatul, și bolile trupului sunt vindecate prin pocăință, ultimele, în special, prin Maslu. În sfârșit, societatea credincioșilor are lipsă de o stare preoțească spre conducere și de nuntă spre conservarea și transplantarea neamului. Tainele cuprind astfel toata viața creștinului, după toate referințele ei. Cele șapte Sfinte Taine prezente în Biserică au fost instituite de Mântuitorul Hristos în mod direct sau indirect. Biserica, ca Trup al lui Hristos a administrat și a învățat acest număr de Taine în toată istoria ei. Tainele, ca mijloace de împărtășire a harului, n'au fost confundate nicicând cu alte lucrări sfinte care nu mijlocesc harul asemenea lor. Faptul că nici Sfânta Scriptură, nici Sfânta Tradiție nu precizează numărul Tainelorpoate avea mai multe explicații. Pe de o parte aceasta se poate datora lipsei unei tradiții sistematice a învățăturii de credință în Revelație, iar pe de alta, numărul de șapte n'a fost contestat de nimeni. Când însă au apărut erezii care au contestat fie ființa, fie numărul Tainelor, Biserica a definit cu precizie noțiunea de Taină și a precizat că sunt șapte Taine. Astfel, când în Apus catarii și valdenzii și-au exprimat îndoiala cu privire la numărul Tainelor, Petru Lombardul (secolul XII) a confirmat numărul de șapte al Tainelor, ceea ce în Răsărit a făcut-o un veac mai târziu monahul Iov Iasitul, pentru ca, în anul 1274, acest număr să fie precizat în Mărturisirea de credință prezentată de împăratul bizantin Mihai Paleologul la sinodul unionist de la Lyon. În veacurile următoare, acest număr e arătat în toate Mărturisirile de credință ale Bisericii din Răsărit: a lui Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, a Patriarhului Ierusalimului Dositei (ambele din veacul XVII), ba chiar și în cea a lui Mitrofan Kritopulos, care însă, din concesie față de protestanți, pe cele nerecunoscute de aceștia le numește „ceremonii mistice", de asemenea în toate catehismele ortodoxe și romano-catolice mai vechi și mai noi.