Botezul Copiilor

Fundamentarea scripturistică a pedobaptismului

I. Motivare

Înainte de mântuitoarele Sale patimi, Domnul nostru Iisus Hristos S-a rugat Părintelui ceresc pentru unitatea Apostolilor și a celor care vor crede în El prin propovăduirea lor (Ioan 17,21). De altfel Mântuitorul îi avertizase pe ucenici că vor apărea învățători mincinoși care îi vor duce pe mulți în rătăcire ( Marcu 13, 22).

Simon Magul a fost primul colț al neghinei celei rele, care, văzând pe Sfinții Apostoli cum făceau minuni prin darul Preasfântului Duh, prin punerea mâinilor pe bolnavi, a adus bani ca să cumpere și el acest dar spre a face și el minuni și vindecări ( Fapte 8, 9-24). Tot de timpuriu începe să apară blestematul eres al Nicolaiților ( Apocalipsa 2,6), precum și sectarismul grupărilor din Corint ( I Corinteni 1, 12).

Acestea au fost doar câteva începuturi de erezii și secte pomenite în Sfânta Scriptură, chiar din vremea Sfinților Apostoli, iar dacă vom trece în timpul post-apostolic (patristic), vedem că buruienile blestemate ale ereziilor au început a crește, a se îndesi și a înăbuși sămânța cea buna și curată a Evangheliei lui Hristos.

Cei dintâi au fost gnosticii, foarte puternici în sec. I; montaniștii și pepuzenii în sec. II; arienii și macedonienii în sec III; apolinariștii în sec IV; eunomienii, monofiziții în sec V; origenismul, întemeiat de Origen; monoteliții în sec VII; iconoclaștii, incepând cu sec. VIII.

A fost nevoie de cele șapte Sinoade Ecumenice care, pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, au stabilit adevărata învățătură de credință ortodoxă. În această perioadă părinții și scriitorii bisericești au alcătuit, în lupta lor împotriva ereziilor, cele mai importante scrieri teologice. Iconoclasmul, adică lupta împotriva icoanelor, a fost ultima mare luptă încercată de eretici și schismatici, împotriva Ortodoxiei, iar Sinodul din anul 842 a consfințit biruința Ortodoxiei împotriva învățăturilor greșite.

Din nefericire, în a doua jumatate a secolului al IX-lea au început tensiunile și confruntările între Apus și Răsărit, care vor duce în anul 1054 la Marea Schismă între Biserica Răsăritului, rămasă în istorie ca Biserica Ortodoxă și Biserica Apusului, cunoscută astăzi ca Biserica Romano-Catolică. Schisma de la 1054 deschide drumul celei mai radicale înstrăinări istorice a creștinismului. Evoluția lucrurilor în Biserica Apusului, în special prin cristalizarea primatului papal și a infailibilității papei și, prin aceasta, structurarea întregii Biserici Apusene în funcție de un singur centru din ce în ce mai puternic lumește, va conduce treptat la Reforma din secolul al XVI-lea.

“ La începutul secolului. al XVI-lea, călugărul catolic german Martin Luther a provocat o a doua mare dezbinare. Din trupul romano-catolicismului s-a rupt o parte și așa s-a născut Protestantismul. Au venit apoi Jean Calvin, Ulrich Zwingli și alții și în felul acesta s-a născut Biserica Reformată. Pe vremea regelui Henric al VIII-lea, Biserica Angliei s-a rupt și ea din trupul Romei și a dat naștere Bisericii Anglicane, regele proclamîndu-se cap al Bisericii, în locul papei. Și astăzi regina Angliei se consideră conducătoarea Bisericii Anglicane în Anglia și a Bisericii Presbiteriene în Scoția.

Dezbinarea a continuat și a crescut până la a măsura peste 6.000 de Biserici, denominațiuni creștine și secte, în vremea noastră. Nimeni nu mai știe câte au apărut în ultima vreme mai ales în S.U.A dar și în Europa, dezbinând astfel Biserica despre care Mântuitorul a spus că trebuie „să fie una” , precum trupul Său unul este. Încă Sf. Ap. Pavel pusese dramatica întrebare pe care ne-o punem și noi: „Au doară s-a împărțit Hristos?” (I Cor 1,13)”

Reformatorii din secolul al XVI-lea s-au înșelat crezând că autoritatea papei poate fi înlocuită cu autoritatea Bibliei. Principiul “Sola Scriptura” nu putea să mențină unitatea Bisericii și deci nici unitatea credinței, pentru că autoritatea Scripturii era de fapt autoritatea celui care o interpreta. Așa se face că Protestantismul și Bisericile născute din Reformă vor constitui mediul în care se vor naște cultele neoprotestante iar din acestea sectele neoprotestante Toate acestea, din dorința de a-și determina identitatea, își vor formula învățături proprii, inventând pretinse argumente împotriva dreptei credințe, în legătură cu : cinstirea Sfintei Cruci, a Sfintelor Icoane, a Maicii Domnului, a sfinților etc.