Principiile care stau la baza exercitării funcției publice

Introducere

Notiunea de functie publica, traditional s-a impus ca o notiune fundamentala a dreptului public, in principal a dreptului administrativ, ea fiind strans legata de notiunea de activitate, autoritate, organ. S-a aratat ca un organ de stat sau o autoritate publica cuprinde trei elemente: competenta, mijloace materiale, personal, iar personalul la randul sau este structurat pe compartimente, linii ierarhice si functii, dintre care numai unele apar ca fiind functii publice. Titularul unei functii publice, generic vorbind, poarta denumirea de functionar public.

Organele administratiei publice, institutiile si serviciile publice au in structurile lor un personal de specialitate compus, pe de o parte din functionari publici, si pe de alta parte din angajati obisnuiti. Regimul juridic al celor din urma este reglementat de dreptul muncii si nu intra in sfera de reglementare al dreptului administrativ.

La nivel European au existat puternice preocupari pentru reglementarea functiiei publice, fara a se confunda traditiile privitoare la functia publica cu aparitia unui statut general. Functia publica exista cu siguranta cu mult inainte de a fi adoptata, in premiera europeana, un statut general al functiei publice, in Spania anului 1852.

In Romania, reglementarea functiei publice in sensul modern al acceptiunii, a fost realizata prima data de Regulamentele Organice. Urmeaza cronologic, prevederi ale statutului Dezvltator al Conventiei de la Paris si ale Legii electorale din timpul lui Cuza, precum si cele ale Constitutiei din 1866, pentru ca abia prin Constitutia din 1923 sa se considere oportun momentul adoptarii unui statut al functionarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iulie 1923, in vigoare pana in 1940. Evolutia ulterioara a reglementarilor in materie au fost determinate de cursul evenimentelor care au indepartat societatea romaneasca de pe calea unei democratii autentice. Un moment relevant in scurta prezentare a istoricului reglementarii functiei publice este adoptarea Constitutiei Romaniei din 1991, iar in temeiul acesteia adotarea nejustificat de tarziu a Statutului functionarlui public prin legea nr. 188/ 1999.

Notiune. Principiile care stau la baza exercitarii functiei publice.

Organele administratiei publice, institutiile si serviciile publice au in structurile lor un personal de specialitate compus, pe de o parte, din functionari publici, iar pe de alta parte din angajati obisnuiti. Regimul juridic al acestora din urma este reglementat de legislatia muncii si nu intra in sfera obiectului de studiu al dreptului administrativ. Astfel, potrivit art.5, alin.2 din Legea 188/1999, personalul din aparatul de lucru al autoritatilor si institutiilor publice care efectueaza activitati secretariat-administrative, protocol, gospodarie, intretinere reparati si de deservire, este anajat cu contract individual de munca.

In continuare, acelasi text de lege prevede ca persoanele care ocupa aceste functii nu au calitate de functionar public si li se aplica legislatia muncii.

In doctrina, notiunea de functionar a fost definita atat in sens larg cat si in sens restrans.

• In sens larg, prin notiunea de functionar intelegem orice persoana care lucreaza in sectorul public adica in cadrul administratiei publice centrale si locale si altor servicii publice, chiar daca sunt organizate de catre organisme private.

• In sens restrans, notiunea de functionar este echivalenta cu aceea de functionar public, adica persoana investita cu o functie publica in cadrul autoritatilor si institutiilor publice ale statului si unitatilor administrative teritoriale.

In acest sens , sunt si dispozitiile art. 1 alin 1 si art.5 alin 2 din Legea 188/1999 potrivit carora aceasta lege reglementeaza statutul functionarului public din administratia publica centrala si locala si, in mod exceptional, statutul altor categorii de functionari publici care nu beneficiaza de statut special.

Pana unde se intinde sfera functionarilor publici, care este si sfera statutului functiei publice este o problema care tine de legiuitorul organic, care la randul sau este, tinut de Constitutie, dar o data ce s-a adoptat o reglementare, bazata pe acest fundament, cu privire la o anumita categorie de functionari, regimul juridic de drept public, trebuie dus pana la capat. Prin urmare, nu este de conceput functionar public in afara principiilor generale ale statutului functiei publice, care este un regim de drept public mai exact de drept administrativ.

Functinarul public este definit prin lege ca fiind persoana numita intr-o functie publica.