Importanța gestionării activelor curente la întreprindere

Introducere

După stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispozitia întreprinderilor o gamă de mijloace de finantare mai mult sau mai putin substantiala. Foarte diversificată în tările cu sisteme financiare dezvoltate, această gamă rămăne limitată la tehnicile financiare de bază în majoritatea tărilor în curs de dezvoltare. Dar oricare ar fi contextul, întreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de finantare.

Autofinantarea constituie baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor.

Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursă esentială de finantare a întreprinderilor. Dar amploarea si modalitătile acestor aporturi variază după cum întreprinderea dispune sau nu de acces direct la pietele de capital. In sfărsit, recurgerea la îndatorare ar trebui, în principiu, să aducă completări resurselor întreprinderii. în fapt, aceasta are un rol fundamental în finantarea lor, chiar dacă rata dobănzii reale atinge niveluri foarte ridicate.

Aspectele finantării prezintă importanta crucială pentru supravietuirea si dezvoltarea întreprinderii.

În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidităti pentru a face fata angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenta în viitorul apropiat, asigurăndu-si astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune, din partea întreprinderii, problema lansării în investitii de orice natură (tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte posibilitătile sale. În acest caz este vorba de finantarea dezvoltării pe termen mediu si lung care conditionează cresterea rezultatelor în viitor si mentinerea echilibrului financiar.

Deci mijoacele de finantare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii. În acest sens întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăti. Pe de o parte, ea ar putea fi în situatia să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales cind efectuează investitii cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte, întreprinderea poate fi în situatia de a folosi, pentru operatiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investitii.

Costul mijloacelor de finantare a activelor este în raport cu rezultatele asteptate din operatiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obtinute. Procedănd asa întreprinderea nu mai efectuează investitii. Dar este posibil ca tocmai realizarea de investitii să asigure remunerarea capitalurilor în viitor.

Conditiile care însotesc aporturile de capital de care întreprinderea beneficiază o plasează într-o situatie de dependentă fata de furnizorii de fonduri.

Această observatie iese în evidentă mai întăi, în relatiile dintre întreprindere si detinătorii de capitaluri (de exemplu actionarii în cazul unei societăti pe actiuni). Datorită mecanismelor juridice si financiare, detinătorilor capitalului li se recunoaste puterea asupra întreprinderii în materie de orientare, de directionare-conducere si de gestiune, pentru că sunt detinătorii unei părti semnificative a capitalului acesteia.

Dar relatiile de dependentă si chiar de subordonare se pot stabili si fata de împrumutători, mai ales fata de bănci, dacă cei ce conduc si proprietarii întreprinderii, nu-i asigură autonomia financiară. Evolutiile care conduc la o asemenea situatie de dependentă sunt relativ tipice. Căteva scenarii caracteristice ilustrează asemenea cazuri de degradare a situatiei strategice, ca urmare a deciziilor financiare inadecvate.

Un prim exemplu frecvent îl constituie întreprinderile care obtin rezultate foarte slabe si nu sunt în măsură să producă o autofinantare suficientă pentru a asigura reproductia, chiar simplă, a potentialului lor.

O a doua ilustratie caracteristică e furnizată de întreprinderile care, în ciuda rezultatelor satisfăcătoare, nu reinvestesc decăt o mica parte din rezultate si refuză o politică de constitute a fondurilor proprii.

Un al treilea caz tipic se referă la întreprinderile care se lansează în operatii de dezvoltare care depăsesc capacitătile lor financiare. Ele îsi secătuiesc lichiditătile si sunt constrănse să solicite credite, ceea ce le plasează într-o situatie delicată fata de împrumutătorii lor.

În sfărsit, unele întreprinderi dispun de o finantare instabilă în raport cu ritmul activitătilor si trebuie să negocieze în conditii defavorabile amănarea scadentelor sau aporturi noi de resurse proprii.

Astfel, relatiile de finantare sunt suportul relatiilor de putere sau de influentă. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri în conditii de criză si urgentă poate fi cauza pierderii autonomiei conducătorilor întreprinderii fata de creditori sau a pierderii controlului proprietarilor actuali fata de noii participanti cu fonduri.

Problemele finantării prezintă deci importantă vitală, pentru că solutionarea lor conditionează supravietuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performantele sale prezente si viitoare, autonomia proprietarilor si a conducătorilor săi.

Se relevă astfel importanta care revine perfectionării metodelor si instrumentelor de selectare a mijloacelor de finantare, adecvate nevoilor întreprinderii. Asemenea probleme de selectare se pun în legatură cu patru tipuri de resurse financiare:

- autofinantarea activelor întreprinderii;

- finantarea externă prin participarea la capitalul propriu al întreprinderii;

- finantarea externă prin împrumuturi (sau credite) pe termen lung, mediu si scurt, acordate întreprinderii;

- creditarea între întreprinderi (creditul comercial).

Sistemul financiar national sau international oferă întreprinderilor o gamă complexă de mijloace de finantare. De aceea, alegerile efectuate dintre resursele accesibile si combinarea acestor resurse constituie două aspecte importante ale politicii financiare.