Creația în Viziunea Sfinților Părinți

Fără îndoială, creaţia nu este o noţiune specifică creştină. Prezentă în Sfânta Scriptura, ea constituie moştenirea comună a iudaismului și creştinismului. Ideea de creaţie apare încă în primele rânduri ale Facerii odată cu cele două naraţiuni inaugurale care, prin termenul “bara” care este “un hapax” (cuvânt sau expresie care se întâlnește o singură dată într-un corpus de texte sau într-o lucrare) în limba ebraică, pun în lumină caracterul personal al lui Dumnezeu “originalitatea și unicitatea lucrării Sale”

Sensul termenului ebraic apare mai cu seama în modul unic de acţiune al lui Dumnezeu. Părinţii Bisericii cărora le revenea sarcina de a pune în lumină noutatea creştinismului în lumea antică, au insistat asemenea Fericitului Augustin asupra dimensiunii ontologice a creaţie. Dar cei mai mulţi dintre Sfinţii Părinţi au comentat Sfânta Scriptura folosindu-se de toate resursele exegezei literare și alegorice.

Sfintii Părinţi au creat un gen literar specific cel al hexaimeronului comentariul celor șase zile ale creaţiei prin care afirmă unitatea dintre Dumnezeu Creatorul și Dumnezeu Mântuitorul, precum și transcendența Sa, în opoziţie față de gnoza si păgânism.

Sfinţii Părinţi în marea lor parte episcopi, au realizat acest tip de comentariu în timpul Postului Mare, în cadrul catehezei baptismale.

În acelaşi timp, Parintii au introdus mărturisirile de credință care amintesc în primul lor articol de atotputernicia lui Dumnezeu – Tatăl Creator. Acestui prim articol se adaugă altele două referitoare la Fiul și Sfântul Duh. Astfel explicarea dimensiunii trinitare a creației constituie originalitatea creștinismului.

2. Creația: una din primele afirmaţii creştine

Încă de la început, odată cu Iustin Martirul și Filosoful și până la sfârşitul epocii patristice, dar și în Evul Mediu, reflecţia despre creaţie s-a orientat spre antropologie și ontologie. Sfânţul Iustin este primul care face din planul creator și mântuitor al lui Dumnezeu tema centrală a gândirii sale. El se refera și la felul în care a făcut Dumnezeu lumea: prin Cuvântul Sau, dar și elementele de la care a pornit: de la pământ, de la apă, și de la pneuma.

Continuator al Sfântului Iustin, Sfântul Irineu merge și mai departe, după cum ne va arăta Jacques Fantino

Fiind nevoit să reacţioneze împotriva gnozei, Sfântul Irineu abordează principalele teme ale unei teologii a creaţiei. El readuce în prim plan unitatea dintre Dumnezeu Creatorul și Dumnezeu Mântuitorul. Spre deosebire de gnoza, creştinismul nu admite nici o separaţie în Dumnezeu, dar Dumnezeu este în acelaşi timp Treime, după cum ne sugerează Sfântul prin metafora celor doua mâini ale lui Dumnezeu: Hristos și Sfântul Duh care au participat la creaţie. În plus, creaţia nu a fost realizata plecând de la o materie preexistenta ci ex nihilo – din nimic.

Poate ca originalitatea Sfântului Irineu consta în felul în care el vede în Întrupare, pe care o resituează în logica însăși a creaţiei, o continuare a creaţiei, mai cu seama daca privim cu atenţie teologia sa, potrivit căreia: Dumnezeu S-a obişnuit să sălăsluiască în om pentru ca omul să se obişnuiască să sălăsluiască în Dumnezeu. În acest sens, pentru Sfânt, care propune prima sinteza patristica despre creaţie, mântuirea și creaţia sunt strâns unite.

Nu după multa vreme Tertulian v-a construi vocabularul creaţiei, aflându-se și el în lupta împotriva gnozei.

În “Împotriva lui Marcion”, Tertulian accentuează unitatea dintre Dumnezeu Creatorul și Dumnezeu Mantuitorul, dar conchide ca pentru Dumnezeu exista o necesitate de a crea, deși noi nu putem spune că Dumnezeu este supus vreunei necesități. Tertulian se opune și mitului cosmogonic al valentinienilor, care nu face decât să înfațișeze o pseudo-creație.

În polemica împotriva lui Hermogen, combate și ideea unei materii eterne. Ba mai mult, combate medio-platonismul lui Hermogen. Din contră, el pune în lumină caracterul antropocentric al creației și ne amintește condiția originală a ființei umană care a fost creată nu numai prin cuvânt, ci prin mâna lui Dumnezeu.