Bazele Contabilității

Definiţie : Contabilitatea este în esenţă un produs al cunoaşterii practice şi teoretice, dezvoltându-se de-a lungul timpului la nivelul fiecărei entităţi patrimoniale.

Noţiunea de evidenţă, în sensul de socoteală, a apărut încă din antichitate, dar contabilitatea bazată pe principiile cunoscute şi astăzi, datează din anul 1494, când călugărul franciscan LUCA PACIOLO, în lucrarea “ Suma de aritmetica, geometrica, proportioni et proportionalita “, capitolul IX, intitulat “ Tratat de contabilitate în partidă dublă “, analizează contabilitatea ca un sistem de reguli şi principii referitoare la averea ce aparţine unui negustor, precum şi la toate afacerile acestuia, în ordinea în care au avut loc.

De-a lungul timpului, contabilitatea a cunoscut un permanent proces de dezvoltare şi perfecţionare, fiind astăzi partea cea mai importantă a sistemului informaţional al întreprinderii.

Astăzi, ca ramură a ştiinţei contabilităţii s-a dezvoltat contabilitatea naţională, având ca obiect de studii sistemul conturilor naţionale şi indicatorii macroenomici (ex : PIB – producţia internă brută).

CONTABILITATEA – reprezintă fundamentul evidenţei economice constituind alături de evidenţa tehnico-operativă şi statistică economică cea de-a două formă a acesteia.

Evidenţa economică ca obiect reprezintă urmărirea, observarea şi controlul fenomenelor şi proceselor economico-financiare.

Contabilitatea pentru a cuantifica bunurile economice, precum şi procesele şi fenomenele economice, utilizează următoarele etaloane de evidenţă :

1) etalonul natural – unităţi de măsură fizice (m, kg, l);

2) etalonul natural convenţional;

3) etalonul valoric – ce corespunde de regulă însemnului monetar al statului respectiv.

Etalonul valoric reprezintă cel mai generalizator etalon, cu ajutorul lui aducându-se la acelaşi

numitor : bunuri, procese, fenomene, diferite mijloace, cheltuieli, venituri.

Contabilitatea ca sferă de acţiune este grefată pe entităţi patrimoniale.

Entităţile patrimoniale obligate de lege să ţină contabilitatea sunt :

- societăţile comerciale;

- societăţile agricole;

- societăţile bancare (băncile comerciale);

- societăţile de asigurări;

- instituţiile publice;

- organizaţiile cooperativei de consum, meşteşugăreşti şi de credit;

- asociaţiile şi fundaţiile (unităţi) patrimoniale fără scop lucrativ;

- casele de ajutor reciproc ale salariaţilor;

- unităţile de cult.

De asemenea, sunt obligate să ţină contabilitatea persoanele fizice autorizate şi asociaţiile

familiale, înmatriculate ca atare în registrul comerţului.

Categorii specifice contabilităţii

Contabilitatea ca ştiinţă are un obiect de studiu şi o metodă proprie de cercetare.

Pentru definirea obiectului de studiu, contabilitatea utilizează o serie de categorii economice, cum sunt : capitalul, fondurile, averea, resursele economice, patrimoniul. Din totdeauna la baza obiectului de studiu al contabilităţii a stat patrimoniul.

Definiţie : Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică, precum şi a bunurilor la care acestea se referă (averea).

Pentru ca un patrimoniu să existe sunt necesrae două condiţii :

1) existenţa persoanei fizice sau juridice ca subiect de drepturi şi obligaţii;

2) existenţa bunurilor, a averii ca obiect de bunuri şi obligaţii.

- 2 -

Bunurile determinate economic se concretizează în valoarea lor de întrebuinţare (de utilitate) şi valoarea lor.

Relaţiile de drepturi au în vedere situaţia în care teritoriul de patrimoniu îşi preocupă o parte din bunurile din surse proprii, iar respectiva parte de patrimoniu, poartă denumirea de patrimoniu propriu.

Relaţiile de obligaţii au în vedere situaţia în care titularul de patrimoniu, purtând denumirea de patrimoniu valoric, partea respectivă de patrimoniu purtând denumirea de patrimoniu străin sau patrimoniu atras.

Având în vedere echilibrul care rezultă din definiţia patrimoniului se poate scrie ecuaţia de echilibru a patrimoniului : bunuri economice = drepturi + obligaţii.

Pe lângă patrimoniu, obiectul de studiu al contabilităţii vizează şi mişcările, transformările. Aceste transformări constau în operaţiuni simple de intrări, respectiv ieşiri din patrimoniu, dar şi în operaţiuni complexe, concretizate în structurile de cheltuieli, venituri şi rezultate.

Efortul este măsurat în contabilitate prin cheltuială, iar efectul este oglindit prin venituri.

Pentru realizarea obiectului de studiu, contabilitatea utilizează categorii specifice, cum sunt : activul şi pasivul, cheltuielile, veniturile şi rezultatele.

Ţinând cont de aceste structuri, ecuaţiile de echilibru ale contabilităţii sunt :

- activi – pasivi;

- cheltuieli + rezultate = venituri.

Ecuaţia fundamentală de echilibru a contabilităţii pornind de la ecuaţia patrimoniului şi de la ecuaţia rezultatului este : activ + cheltuieli = pasiv + venituri.

ACTIVUL PATRIMONIAL

Activul patrimonial cuprinde mijloacele economice şi creanţele întreprinderii.

Mijloacele economice sunt privite sub aspectul utilităţii (valorii) de întrebuinţare şi sub aspectul destinaţiei lor economice.

Potrivit modelului românesc de contabilitate în activ, mijloacele economice şi creanţele sunt grupate în ordinea inversă gradului de lichiditate.

Prin LICHIDITATE se înţelege capacitatea unui bun de a se transforma în bani lichizi pe parcursul ciclului normal de exploatare.

Prin GRAD DE LICHIDITATE se înţelege termenul în care bunurile se transformă în lichiditatea perfectă (banii).

Un activ deţinut de o întreprindere mai poate fi definit ca fiind acea resursă rezultantă a unor evenimente anterioare şi care va produce beneficii economice viitoare.

În funcţie de lichiditate, activele sunt grupate în :

- active imobilizate sau active fixe sau imobilizări;

- active circulante sau mobilizări.

Activele imobilizate sunt acele bunuri de valoare economică, care sunt utilizate de-a lungul mai

multor perioade de exploatare, care nu se consumă dintr-o dată şi îşi transmit în mod treptat valoarea în noile produse.

Activele imobilizate se grupează în :

1) imobilizări necorporale;

2) imobilizări corporale;

3) imobilizări financiare.

Imobilizările necorporale (intangibile, nemateriale) nu au o formă concretă fizică materială,

regăsindu-se sub forma valorilor economice (inclusiv cele de investiţii), care atestă, de regulă, drepturi de proprietate intelectuală sau industrială şi au ca suport un document juridic sau comercial.

Un activ necorporal este un activ identificabil, nemonetar, fără formă materială, deţinut pentru a fi utilizat în procesul de producţie sau de prestări servicii pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative.

Imobilizările necorporale cuprind :

a) cheltuieli de constituire reprezintă acele taxe, cheltuieli cu înfiinţarea, înmatricularea societăţii comerciale, cheltuielile de prospectare a pieţei, cheltuielile de reclamă, publicitate;

b) cheltuieli de cercetare-dezvoltare reprezintă sumele investite de societate în unele obiective, menite să contribuie la introducerea de noi tehnologii, dezvoltarea capacităţilor de producţie existente. Aceste cheltuieli pot fi efectuate de către unitate sau de către terţe persoane şi plătite de unitate;

c) concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile de fabrică, know how-ul, alte drepturi similare reprezintă drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, regăsite într-un document juridic sau comercial.

Concesiunea este contractul, convenţia prin care o persoană fizică sau juridică, numită

concesionar, dobândeşte dreptul de a exploata un bun sau o activitate de la o altă persoană numită concendent pe o anumită determinată şi contra unui preţ numit redevenţă.

Brevetul reprezintă un drept recunoscut unei persoane fizice sau juridice de către o autoritate guvernamentală în ceea ce priveşte întâietatea, prioritatea, noutatea, originalitatea obiectului invenţiei.

Licenţa este dreptul câştigat de o persoană fizică sau juridică de a exploata un brevet de invenţie prin cumpărarea acestuia. De regulă, în practică, nu se cumpără breveturi, ci doar drepturile şi obligaţiile ce decurg din exploatarea lui.

Marca de fabrică reprezintă d.p.d.v. contabil acele sume de bani investite de producător pentru a face ca produsele lor să se deosebească de altele similare. Marca de fabrică în mod concret constă într-un cuvânt, desen, monogramă, semnătură, semn grafic, care permite consumatorului să facă distincţie între produsele similare oferite pe piaţă.