Drept Comercial

Cursul I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE DREPTUL COMERCIAL

I. 1. Noţiuni generale

I. 2. Obiectul dreptului comercial

I. 3. Evoluţia istorică a dreptului comercial

I. 4. Evoluţia dreptului comercial în România

I. 1. Noţiuni generale

Dezvoltarea economiei de piaţă a marcat o nouă abordare a realităţii comerciale, ca realitate socială, în sensul perfecţionării întregului mecanism economico-juridic care guvernează comerţul, în complexitatea şi dinamica sa.

Dreptul comercial, ca ramură de drept şi ca disciplină juridică de studiu, exprimă o reglementare juridică cu caracter specific, mai exact un ansamblu de norme şi instituţii juridice care privesc comerţul. O asemenea definire este, în mare măsură corectă, impunându-se precizări cu privire la sensurile noţiunii de comerţ.

- în sens etimologic, termenul de comerţ provine din latinescul „commercium”, care, la rândul său, reprezintă o juxtapunere a cuvintelor „cum” şi „merx”, ceea ce în¬seamnă activităţi cu marfă. Deci, comerţul ar însemna operaţiuni cu mărfuri. Termenul de commercium din dreptul roman era folosit ca noţiune tehnică pentru a desemna facultatea unei persoane fizice de a încheia acte juridice şi de a constitui contracte valabil incheiate, iar aceste bunuri erau ,,in commercio” sau ,,extra commercium”. În acelaşi spirit, C.civ. romăn prevede în dispoziţiile art. 963 că ,,numai lucrurile care sunt în comerţ pot face obiectul unui contract” . Din această perspectivă, noţiunea de comerţ are un conţinut complex în sensul că înglobează în obiectul său cumpărarea de bunuri, servicii şi valori în scopul revânzării în acelaşi stadiu fizic sau transformate, dar la o valoare superioară. În această situaţie sunt şi industriaşii care au calitatea de comercianţi.

- în sens economic, comerţul se defineşte ca fiind acea activitate având ca scop schimbul de bunuri şi servicii, prin aceasta realizăndu-se circulaţia de la producător la consumator. Altfel spus, prin comerţ se înţelege activitatea economică de mijlocire între producţie şi consum. Deci, sub acest aspect, comerţul ar consta în operaţiunile cuprinse dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în circulaţie, până în momentul ajungerii acestora la consumatori.Aceste operaţii sunt realizate de comercianţi-persoane fizice, denumiţi negustori, precum şi persoane juridice-societăţi comerciale, care sunt agenţi economici diferiţi de producătorii mărfurilor.

Bunurile economice sau mărfurile sunt acele lucruri susceptibile de a satisface o nevoie de consum,în înţelesul cel mai larg al cuvântului, cu caracter fiziologic, psihologic sau spiritual.

În prezent prin amploarea sa, comerţul nu se mai limitează la tranzacţiile cu mărfuri, ci cuprinde în sfera sa şi comerţul cu servicii, circulaţia simbolică a valorilor şi a drepturilor încorporate –titlurile de credit, mişcarea de capitaluri, fuziunile, divizările unor societăţi comerciale sau privatizarea acestora. Nu lipsit de interes se prezintă investiţiile ca modalităţi de pătrunde cu noi tehnologii, pe noi pieţe şi a realiza beneficii.

În accepţiunea actuală comerţul modern mai cuprinde, în afară de circulaţia şi distribuţia bunurilor economice şi acele instiţuţii de drept care au fost create pentru a efectua şi accelera circulaţia acestora ( bănci,burse de mărfuri, camere de comerţ şi industrie, societăţi de asigurare,intermediere, etc.).

Pornind de la această accepţiune a noţiunii de comerţ, care este şi cea uzuală, putem concluziona că dreptul comercial reglementează prin norme juridice acivitatea privind interpunerea şi circulaţia măr¬furilor de la producători la consumatori.

-în sens juridic, noţiunea de comerţ cuprinde nu numai operaţiu¬nile de interpunere (între producător şi consumator) şi circulaţia mărfurilor, pe care o realizează comercianţii, dar şi operaţiile de producere a mărfurilor, prin transfor¬marea materiilor prime şi a materialelor în vederea obţinerii unor rezultate de o valoare mai mare, operaţii pe care le efectuează fabricanţii sau în general, întreprinzătorii din sfera producţiei.

Prin urmare, în această concepţie largă cu privire la noţiunea de comerţ, dreptul comercial are o sferă mai cuprinzătoare, el reglementând atât producţia cât şi distribuţia (circulaţia) mărfurilor. Astfel, potrivit disp. art. 3, 4, 6 din Codul comercial român sunt considerate fapte de comerţ (deci care intră în sfera de reglementare a dreptului comercial) nu numai actele de vânzare-cumpărare prin care se realizează circulaţia mărfurilor ci şi actele organizate şi desfăşurate în anumite condiţii şi cu o anumită finalitate sub formă de fabrici, manufacturi, imprimerii, spectacole etc., operaţii care vizează producţia. Nu lipsite de interes sunt şi acele activităţi conexe, considerate de legiuitor ca fiind comerciale şi care prin natura lor, au un caracter accesoriu în raport cu obligaţiile principale care se nasc în sfera producţiei si a circulaţiei (operaţiuni bancare, bursiere, asigurări, etc.).

În concluzie, comerţul cuprinde în sfera sa o mare parte din activitatea economică (nu însă în totalitate), deoarece din raţiuni istorice şi sociologice, o mutitudine de acţivităţi sociale, cum sunt cele agricole, artizanale, profesii liberale, etc., nu sunt considerate de lege ca fiind comerciale, dar sunt supuse în anumite circumstanţe legilor comerciale.

I. 2. Obiectul dreptului comercial

Dreptul comercial, ca ramură a dreptului privat, a fost conceput ca un drept special aplicabil unor anumitor activităţi şi persoane, având un domeniu bine stabilit în funcţie de concepţia de adoptare a reglementărilor comerciale iar conţinutul său îl formează raporturile juridice patrimoniale care au caracter comercial (acte şi fapte de comerţ) şi în subsidiar acele raporturi nepatrimoniale care interesează activitatea comercială, în care comercianţii ca subiecte de drept privat, se găsesc unii faţă de alţii pe poziţii de egalitate juridică.

Definirea obiectului dreptului comercial este legată de concepţia care a stat la baza adoptării Codului comercial de fiecare sistem etatic în parte.

În sistemul de drept românesc, baza de discuţie privind evidenţierea obiectului acestei ramuri o reprezintă disp. art. 3 şi 4 / C. com. român. Concepţia clasică despre dreptul comercial a consacrat două sisteme de adoptare a legislaţiei comerciale, care per¬mit determinarea obiectului dreptului comercial:

- sistemul subiectiv, potrivit căruia dreptul comercial este considerat ca având drept obiect nor¬mele juridice la care sunt supuşi comercianţii. Acest criteriu constă în a atribui prin lege caracter de acte comerciale acelor acte care sunt săvărşite de comercianţi cu titlu profesional . Din această perspectivă, dreptul comercial reprezintă un drept profesional, aplicându-se numai persoanelor care au calitatea ce comerciant.

- sistemul obiectiv, prin care dreptul comercial este considerat ca având drept obiect normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor fapte, operaţiuni şi acte califi¬cate drept „fapte de comerţ", indiferent de persoana care le săvârşeşte. Practic, fapta de comerţ este noţiunea primordială iar comerciantul este noţiunea secundară