Drept Comunitar

I. ISTORICUL COMUNITĂŢILOR EUROPENE

La terminarea războiului, în Europa s au găsit faţă în faţă două armate învingătoare în est şi în vest, reprezentante a două lumi diferite cu sisteme politice, economice şi sociale diferite, cu ideologii şi aspiraţii diferite, pe un teren marcat de ravagiile conflagraţiei mondiale.

Evitarea unui nou război, de această dată între foştii aliaţi, a determinat pe responsabilii europeni să şi pună problema reconstruirii economice a continentului şi să caute mijloacele politice potrivite .

La 19 septembrie 1946, la Universitatea din Zürich, Winston Churchill declara că: "Noi va trebui să construim un fel de State Unite ale Europei. Primul pas de împlinit este constituirea unui Consiliu European. Pentru a duce cu bine această sarcină urgentă, Franţa şi Germania vor trebui să se reconcilieze ..." El anunţa, într un anumit fel, un punct de plecare pentru construcţia europeană. "Dacă ţările europene — spunea W. Churchill — vor ajunge să se cunoască, cele 300-400 de milioane de locuitori vor cunoaşte, pe calea unei moşteniri comune, o prosperitate, o glorie, o fericire, pe care nici o stavilă, nici o frontieră nu le va limita." După el, unitatea europeană era bazată pe necesitatea reconcilierii Franţei şi Germaniei; Marea Britanie, Statele Unite şi URSS erau chemate să îndeplinească rolul de "amici şi protectori în noua Europă".

Difuzarea idealului de unitate europeană a avut un mare impact asupra unei părţi din opinia europeană şi, ca rezultat, crearea multor mişcări în favoarea acestui ideal.

Din iniţiativa lui Edouard Herriot, fusese creat "Consiliul Francez pentru Europa Unită"; prin impulsul fostului prim-ministru belgian Van Zeeland, s a creat "Liga Europeană de Cooperare Economică" (1946); s a creat "Uniunea Parlamentară Europeană" (1947), din iniţiativa lui Coudenhove-Kalergi; "Comitetul Internaţional de Coordonare pentru Unitatea Europeană" (1947) şi multe alte organizaţii europene, toate vizând atingerea aceluiaşi obiectiv.

La sfârşitul anului 1946, la Paris, a fost creată "Uniunea Europeană a Federaliştilor", care va lua în 1959 numele de "Mişcarea Federalistă Europeană". Ea regrupa aproape 50 de mişcări federaliste, care se multiplicaseră pe atunci în Europa Occidentală. Congresul din august 1947 de la Montreux, care a elaborat un program concret politic, economic şi social, a fost prima mare manifestare paneuropeană de după război.

La Londra s a constituit în iunie 1947 un "Comitet Internaţional de Studii şi de Acţiune pentru Statele Unite Socialiste ale Europei" al cărui scop era crearea unei Europe socialiste unificate; la finele anului 1948, a devenit "Mişcarea pentru Statele Unite ale Europei", iar din 1961 a luat numele de "Stânga Europeană".

Partidele creştin-democrate din Italia, Franţa şi Germania au creat în 1947 "Noile Echipe Internaţionale", menite să ducă la apariţia unor democraţii însufleţite de spiritul creştin; ele s au apropiat treptat de tezele federaliste. În 1965, şi au schimbat numele în "Uniunea Europeană a Democraţilor Creştini".

Ansamblul acestor mişcări a dus la crearea în iunie 1947 a unui "Comitet de legătură a mişcărilor pentru unitatea europeană", care a organizat un important congres la Haga între 7-10 mai 1948, în urma căruia în februarie 1949 a fost creată "mişcarea europeană", cu scopul de a reuni într un singur ansamblu grupările favorabile unificării europene. Mişcarea a fost pusă sub preşedinţia de onoare a lui Winston Churchill.Declaraţia adoptată la congres a constituit un adevărat proiect de reconciliere şi de reunificare a Europei, cerând printre altele constituirea unui parlament european căruia să i se încredinţeze sarcina de a găsi mijloacele necesare pentru realizarea unei unităţi politice a Europei, stabilind şi un program minimal de organizare europeană, cu enunţarea obiectivelor generale. În această optică generală, în 1949 a fost creat la Strasbourg Consiliul Europei .