Drepturile omului și teorii

-note de curs-

Dintotdeauna - drepturile omului/libertățile publice - au reprezentat o temă dcosebit de sensibilă, greu de ocolit, imposibil de evitat în dezbaterea publică. Această temă revine obsedant în orice confruntare de opinii, fiind evocate argumente şi contra-argumente, după cum cei implicaţi sunt la Putere sau în Opoziție, beneficiază de drepturi şi libertăți ori sunt lipsiţi de ele. Explicaţia, constă în faptul că nu este om pe această lume ciruia să-i fie indiferent modul în care îi sunt ocrotite drepturile şi libertăţile sale fireşti (Durnitru Mazilu, Promotion, Protection and restoration of Human Rights at National Regional and Internațional Levels, Dic E/CN.47Sub.2/1989/41, 10 July 1989).

Libertatea personală a omului - atrăgea atenţia Leon Bourgeoi - adică facultatea de a tinde spre deplina dezvoltare a eului este deopotrivă necesară dezvoltării societății ca şi dezvoltării individului. Charles Louis de Secondat Montesquieu observă ca într-un guvemamant democratic, trebuie asigurate libertățile publice. Principiile care călăuzesc guvernarea într-o Republică sunt: virtutea politică, dragostea de patrie, dragostea de libertate, iar cetățenii trebuie să participe la guvernământ cu răspundere,

pasiune şi perseverenţă. Pentru el libertatea reprezintă ,,dreptul de a face tot ceea ce

îngăduie legile şi dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai

avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”.

Felix Emacora - Raportor al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului observă că dimensiunea socială a libertăților publice este esentială şi că nici un Guvern nu are dreptul să o neglijeze.

Primele documente constituţionale care evidențiază o concepţie pe deplin elaborată şi structurată cu privire la drepturile omului au apărut - în Anglia - "Magna

Charta” dată de Ioan făra de Țară la 15 iunie 1215, baronilor şi episcopilor englezi. La

punctul 39 se prevede: ,,nici un om liber nu va fi arestat sau întemniţat, deposedat de

bunurile sale, declarat în afară legi, exilat, nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără

o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea tării”. Se definea pentru prima

dată o regulă de maximă importanţă - aceea că ori de câte ori guvemul unei ţări vrea să

aducă o anumită limitare bunului plac al indivizilor, aceasta limitare nu poate fi justă şi

legală decât dacă se ‘întemeiază pe o regulă de drept, preexistenta şi imparţial interpretată. Tot în Anglia au apărut ,,Petița drepturilor”- 7 iunie l628 ,,Habeas Corpus Act” - 26 mai 1679 şi ,,Bill of Rights”- 13 februarie 1689.

- în Franţa ,,Declaraţia drepturilor omului şi cetățeanului”- 26 august 1789

înscrie în primul articol ideea că oamenii se nasc şi ramân liberi şi egali în drepturi.

Deosebirile sociale nu pot fi fundamentate decât pe egalitatea comuni, stabilind ca scop

al aricarei asociaţii politice apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului:

libertatea, proprietatea, siguranţă şi rezistenţa împotriva asupririi.

-,,Declaraţia drepturilor din Statul Virginia”- a consacrat principiul că “toţi

oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi și independenţi și au anuite drepturi

înnăscute”.

-,,Declaraţia de Independenţă a SUA”- subliniază și ea că ,,oamenii au fost

creaţi egali, ei fiind înzestraţi de creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste

drepturi se găsesc viaţa, libertatea și căutarea fericirii.”

Violările grave ale drepturilor omului din perioada celui de-al doilea Război

Mondial au determinat o poziţie comună a statelor în cadrul societăţii internaționale.

Astfel că protecţia drepturilor omului nu mai putea fi lăsată exclusiv în competenţa cu

caracter discreţionar a statelor, că se impunea o cooperare internaționala în materie. Prin

urmare, la 10 decembrie 1948 s-a adoptat, de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Declaraţia Universală a drepturilor omului. Declaraţia universală a drepturilor omului este primul act intenațional cu caracter general și vocaţie universală în materia drepturilor omului.

La nivel internațional universal există două etape în evoluţia protecţiei

internaționale a drepturilor omului:

1. etapa declaratorie care coincide cu adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor omului;

2. etapa convenţională, marcată de de două tratate intenationale în materie, adiţionale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului: Pactul internaţional privind drepturile civile și politice și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale - deschise spre semnare în 1966. În România au intrat în vigoare în 1976.

După un îndelung proces de cristalizare, instituţia drepturilor omului face parte atât din ordinea juridică intenă cât și din cea internațională. În acest sens, sunt detenninate

un ansamblu de drepturi, libertăţi și obligaţii ale oamenilor - unii faţă de alţii, ale statelor - de a apăra și promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare

țară, intervenind situațiile în care drepturile omului sunt încălcate într-un anumit stat. Prin urmare instituţia drepturilor omului are un caracter bivalent - este instituţie de

drept intern, dar în același timp și una de drept internaţional.