Elemente de drept și legislație

DREPTUL SI SOCIETATEA

I.1. Filosofia Dreptului

Filosofia dreptului este acea ramura sau acea parte a filosofiei ce priveste dreptul.

Filosofia insa este studiul universalului;deci, in masura in care filosofia are ca obiect

dreptul, in aceeasi masura dreptul este studiat in esenta sa individuala.

Filosofia in general se mai poate inca defini ca studiul primelor principii, fiindca

acestea au propriu caracterul universalitatii. Primele principii pot insa sa se refere la

existenta si la cunoastere sau actiune; de aici impartirea filosofiei in teoretica si practica.

Filosofia teoretica studiaza primele principii ale existentei si ale cunoasterii si se

subimparte la randul sau in urmatoarele ramuri: Ontologie sau Metaafizica (aceasta

cuprinde si Filosofia religiei si Filosofia istoriei), Gnoseologie sau Teorie a cunoasterii,

Logica, Psihologie si Estetica. Filosofia practica studiaza primele principii ale actiunii si se

imparte in Filosofie morala si Filosofie a dreptului. Adeseori se intrebuinteaza si cuvantul

Etica; dar trebuie sa atragem atentia ca acest cuvant se intelege uneori in sens larg, in care

caz e sinonim cu Filosofia practica si cuprinde prin urmare si Filosofia Dreptului, alteori in

sens restrans, in care caz e sinonim cu Filosofia morala, excluzand pe cea juridica.

Astfel apare determinata pozitia disciplinei noastre, care este deci o parte a

Filosofiei si anume a Filosofiei practice.

Daca studiul dreotului in ceea ce el are universal constituie obiectul Filosofiei

dreptului, trebuie sa observam insa ca dreptul se poate studia si in caracterele sale

particulare: in acest caz el formeaza obiectul stiintei juridice sau jurisprudenta in sens

strict.

Diferenta dintre stiinta si Filosofia dreptului consta anume in modul in care una si

cealalta considera dreptul: prima in natura lui particulara, a doua in esenta lui universala.

In orice timp si la orice popor exista un sistem pozitiv de drept, adica un complex de

norme sau institutii are contureaza si reglementeaza viata poporului, cu caracter obligator.

Exista astfel o serie multipla de sisteme deosebite, dupa popoare si dupa diferite timpuri.

Stiinta dreptului are ca obiect deosebitele sisteme, considerate separat la fiecare

popor intr-un moment dat, spre exemplu: drept roman, italian, german etc. Mai mult, o

stiinta juridica nu cuprinde propriu-zis un sistem intreg, ci procedeaza prin distinctiuni si

specificatiuni succesive, luand in considerare o singura parte din acel sistem (drept public

sau privat; apoi in mod mai special ca ramuri ale dreptului public: drept constitutional,

administrativ, penal, procesual, financiar, international, eclesiastic; ca ramuri ale dreptului

privat: drept civil si comercial).

E clar ca nicio stiinta juridica speciala nu poate sa ne spuna sic et simpliciter ce este

dreptul in universal, ci poate numai sa ne spuna ce este dreptul la un anumit popor, intr0un

anumit moment. Definitia dreptului in general e o cercetare care depaseste competenta

oricarei stiinte juridice in parte; ea este insa cel dintai tel al Filosofiei dreptului. Dupa cum

in mod just a spus Kant, stiintele juridice nu raspund intrebarii quid jus? , ce trebuie sa se

inteleaga in genere prin drept, ci intrebarii quid juris? Ce e stabilit de un dreptul unui

anumit sistem. Daca vrem sa cunoastem dreptul in totalitatea sa logica, adica sa stim care

sunt elementele esentiale comune tuturor sistemelor juridice, trebuie sa trecem peste

particularitatile acestor sisteme si sa urmam conceptul universal al dreptului. Definitia

acestui concept implica si presupune multe cercetari, precum: asupra raporturilor dintre

morala si drept, asupra distinctiei diferitelor aspecte sau momente constitutive ale

dreptului, subiectiv si obiectiv si chiar necesita lamurirea multor alte concepte care se

intrepatrund si se leaga cu acel al dreptului: asa spre ex. notiunea de coercibilitate; afara de

acestea, conceptele de subiect de drept, de raport juridic etc. Toate acestea sunt cuprinse in

filosofia dreptului si alcatuiesc domeniul sa propriu de investigatie.

Dar in afara de aceasta prima cercetare, pe care o vom numi logica, mai exista alta

fenomenologica, de asemenea proprie Filosofiei dreptului. Dreptul pozitiv nu este produsul

unor cauze speciale si exceptionale, ci este un fenomen comun tuturor popoarelor in toate

timpurile, cu alte cuvinte este un produs necesar al naturii umane. Aceasta inseamna ca in

afara de cauzele particulare si imediate care determina ficare norma in parte, sunt altele

generale si comune. De aici nevoia de a aprofunda si a extinde cercetarile pana la

intelegerea dreptului ca fenomen universal uman. Aratarea imprejurarilor care au dat

nastere unei legi sau unui obiect, nu este suficienta pentru a ne demonstra fundamentul

existentei dreptului in genere; acest fundament asadar nu poate sa fie descoperit de

stiintele juridice in sens strict, fiindca ele au ca obiect un domeniu special si ca atare

cercetarea cauzelor generice si universale nu intra in competenta lor. Pentru a ajunge la

cunoasterea intregului fenomen, atat in momentul static. Cat si in cel dinamic, trebuie sa

studiem istoria juridica a intregii umanitati in mod atotcuprinzator si sa schitam un cadru,

daca e posibil integral, al vietii dreptului in origninea si evolutia sa.

Acestea sunt primele doua cercetari ale filosofiei dreptului. Urmeaza a treia, cea

deontologica. Spiritul omenesc nu a stat niciodata cu totul pasiv in fata fata dreptului,

niciodata nu s-a oprit in fata faptului implinit, ca si cand aceasta ar fi o limita de neinvins.

Orice individ simte in sine facultatea de a judeca si de a pretui dreptul existent; in fiecare

exista simtul justitiei. De aici posibilitatea unei cercetari cu totul diferite de aceea a

celorlalte stiinte juridice.

Stiintele juridice prin natura lor se marginesc sa explice un sistem existent, se tin

strict de el, fara a-i pune in discutie temeiurile; de aceea Bacon zicea ca juristii e vinculis

sermocinatur. Este de altfel logic si chiar necesar ca un jurist ca atare sa ia in considerare

ceea ce este si sa se margineasca a intelege si a interpreta in sens propriu normele pozitive,

fara a cerceta daca un ar putea sa existe altele mai bune. In afara de aceasta activitate

speciala a juristului in sens strict, ramane insa necesitatea umana de a cerceta si de a

judeca valoarea justitiei, adica de a stabili dreptul care ar trebui sa fie. Aceasta cercetare se

indeplineste in mod autonom si cuprinde speculatia idealului si critica rationalitatii si

legitimitatii dreptului existent. Filosofia dreptului cerceteaza tocmai ceea ce trebuie sau

ceea ce ar trebui sa fie in drept, in opozitie cu ceea ce este, opunand un adevar ideal unei

realitati empirice.

Filosofia dreptului cuprinde prin urmare trei ordine de cercetari, logica,

fenomenologica si deontologica si se poate defini astfel: Filosofia dreptului este disciplina

care defineste dreptul in universalitatea sa logica, cercetaeaza originile si caracterele

generale ale dezvoltarii sale istorice si in pretuieste dupa idealul de justitie afirmat de

ratiunea pura.

Filosofia dreptului nu este deci un exercitiu steril si arbitrar, ci raspunde unei

exigente naturale si constante a spiritului uman, unei vocatii intrinseci a lui. Inca din

timpurile cele mai indepartate, s-au incercat cercetari filosofico-juridice, in special cea

deontologica, adica cercetarea problemei justitiei (fundamentul intrinsec sau rational al

dreptului). Chiar ganditorii antici au manifestat nevoia de a cercetar daca formele existente

sunt si juste, daca autoritatea care comanda, comanda pe drept; Filosofia dreptului incepe

desigur cu aceste antiteze intre justul natural si justul legal.