Unități de măsură - vectori - operatori - sisteme de referință

Fizica este o ştiinţă a naturii care studiază structura materiei, proprietăţilegenerale, legile de mişcare, formele de existenţă a materiei, precum şi transformările reciproce ale acestor forme.

Idei despre lumea fizicii datează din antichitate, dar, ca obiect de studiu, fizica a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea.

În antichitate, babilonienii şi egiptenii au observat mişcările planetelor, au prezis eclipsele, dar nu au reuşit să găsească legile care guvernează mişcările planetelor.

Civilizaţia greacă a adăugat foarte puţin la descoperirile anterioare, pentru că au admis, fără a critica, ideile celor doi filosofi Platon şi Aristotel, care nu acceptau experimentele practice.

La Alexandria, Arhimede a făcut numeroase mecanisme practice. A inventat mecanismul pârghiei şi cel al înşurubării, a descoperit principiul măsurării densităţii corpurilor solide prin scufundarea lor în lichide.

Astronomul grec Aristarchus din Samos a măsurat proporţia distanţelor de la Pământ la Soare şi de la Pământ la Lună.

Eratosthenes, matematician, astronom şi geograf, a determinat circumferinţa

Pământului şi a desenat o hartă a stelelor; astronomul Hipparchus a descoperit

succesiunea echinocţiilor; matematicianul şi geograful Ptolemeu a propus sistemul de mişcare planetară, în care Pământul era în centru, iar Soarele, Luna şi stelele se învârteau pe orbite circulare în jurul lui.

În perioada Evului Mediu, s-a încercat avansarea cercetărilor în ştiinţele naturii,

dar nu s-a reuşit.

În timpul Renaşterii, s-au făcut încercări pentru a interpreta comportamentul

stelelor.

Filosoful Nicolaus Copernicus a susţinut că planetele se mişcă în jurul Soarelui

sistemul heliocentric. El era convins că orbitele planetelor sunt circulare.

Astronomul german Johannes Kepler a confirmat teoria heliocentrică.

Galileo Galilei şi-a construit un telescop şi începând cu 1609, a confirmat

sistemul heliocentric, prin observarea planetei Venus. El a descoperit suprafaţa neregulată a Lunii, primii patru sateliţi luminoşi ai lui Jupiter, pete pe Soare, multe stele din Calea Lactee.

În secolul al XVII-lea, Isaac Newton a enunţat principiile mecanicii, a formulat

legea gravităţii universale, a separat lumina albă în culori, a propus teoria propagării luminii, a inventat calculul integral şi deferenţial. Prin descoperirile sale, a acoperit o suprafaţă enormă în ştiinţele naturii.

A fost capabil să arate că atât legea lui Kepler a mişcării planetare cât şi descoperirile lui Galilei despre corpurile căzătoare sunt urmarea combinării celei de-a II-a legi a mişcării cu legea gravitaţiei dată de el. A prezis apariţia cometelor, a explicat efectul Lunii în producerea mareelor şi succesiunea echinocţiilor.

In secolul al XVIII-lea apar cele dintâi studii asupra electricităţii animale, prilejuite de primele descoperiri legate de sursele de curent electric. Luigi Galvani (1737-1798) arată în lucrarea "De viribus electricitatis in motu musculari" că ţesuturile produc electricitate.

În 1771 descoperă şi natura electrică a impulsurilor nervoase. El intră într-o lungă dispută cu Alessandro Volta (1745-1798), descoperitorul potenţialelor de contact şi inventatorul elementelor voltaice, care contestă ideea existenţei unei electricităţi de origine animală, considerând că măsurătorile lui Galvani reprezintă un rezultat al electricităţii de contact între cele două metale ale excitatorului.

Alexander von Humbold (1760-1859) este cel care într-o lucrare din tinereţe, a tranşat această dispută dovedind că de fapt cele două fenomene coexistă: măsurătorile pun în evidenţă atât un curent electric generat de contactul metalic, cât şi o producere reală de electricitate animală.

În 1801, fizicianul şi medicul englez Thomas Young a propus ipoteza tricromatică a vederii, aceasta stând la baza tuturor teoriilor moderne asupra vederii colorate.