Diagnoza Organizațională

Introducere în constructivism

Constructivismul, în special constructivismul radical, este privit cu multă reţinere de ştiinţa “clasică”, fiind desemnat ca o teorie “post-epistemologică” (Dougiamas, 1998; Tobin & Tippin, 1993). Acest lucru vrea să însemne că nu este o altă epistemologie, neputând să înlocuiască obiectivismul/pozitivismul, ci este mai degrabă o modalitate de a privi datele propriei experienţe – deci o filosofie.

În forma sa cea mai radicală însă, constructivismul contestă chiar bazele epistemologiei general acceptate în contemporaneitate, punând sub semnul întrebării tot ceea ce oamenii de ştiinţă – în special în ştiinţele socio-umane – numesc “realitate obiectivă”. Constructivismul pune de asemenea sub semnul întrebării modalitatea în care se face cercetare în ştiinţele sociale, reclamând pentru “faptele sociale” nu măsuri obiective, ci măsuri centrate pe principiul subiectivităţii.

Cea mai simplă formă de constructivism, formă care este în acelaşi timp fundamentul şi rădăcina tuturor celorlalte principii şi tuturor formelor mai intuitive sau mai elaborate de constructivism, este ceea ce von Glasersfeld (1990) numeşte “constructivismul trivial”, numit de asemenea şi “constructivism personal”. Principiul i-a fost atribuit lui Jean Piaget, un pionier al gândirii constructiviste, şi poate fi exprimat după cum urmează: “Datele conştiinţei nu sunt preluate de subiect în mod pasiv din mediu, ci sunt construite în mod activ”.

Desigur că această viziune contravine în mod flagrant faţă de majoritatea epistemologiilor clasice, ce promovează modele simpliste ale comunicării, prin care aceasta este definită ca proces prin care se transmit semnificaţii de la o persoană la alta. Contradicţia viziunii constructiviste se bazează pe aceea că sistemul iniţial de cunoştinţe al receptorului mesajului este considerat ca fiind punctul focal de la care acesta construieşte în mod activ semnificaţia mesajului respectiv.

Însă această viziune pe care am numit-o “constructivism trivial” (Dougiamas, 1998), deşi ar putea fi acceptată cu destulă uşurinţă ca principiu de bun simţ, nu spune nimic despre alte concepte-cheie care au fost invocate: “mediul comunicării”, “semnificaţie”, “cunoştinţe”, relaţia dintre mediu şi semnificaţie etc.

Constructivismul radical adaugă un al doilea principiu faţă de constructivismul trivial, principiu care ar putea fi exprimat după cum urmează: “Procesul de construire a realităţii este un proces de adaptare dinamică spre interpretarea viabilă a mediului înconjurător. Individul nu construieşte neapărat imaginea unei lumi reale” (von Glasersfeld, 1990).

Constructivismul radical nu neagă existenţa unei realităţi obiective, ci susţine doar faptul că noi, indivizii umani, nu avem resorturile necesare şi posibilitatea de a cunoaşte această realitate. Constructele mentale, dezvoltate şi ele pe baza experienţei trecute, impun o anumită ordine şi anumite preferinţe asupra felului în care indivizii interpretează realitatea. Desigur că aceste constructe mentale sunt perfect operante şi nu sunt “rupte” de realitate, ci se bazează pe ea. Atunci când aceste constructe nu funcţionează eficient datorită unor constrângeri externe sau interne, ele se modifică pentru a se adapta experienţei.

Însă chiar în condiţiile reorganizării mentale, constructele sunt modificate astfel încât să fie operante, deci din infinitatea de alternative posibile individul alege acea alternativă care este:

1. compatibilă atât cu restul constructelor sale cât şi cu experienţa propriu-zisă,

2. cea mai utilă / operantă pentru el în respectiva situaţie şi

3. pe cât posibil, cea mai viabilă pe termen lung.

Astfel se ajunge ca ceea ce epistemologiile tradiţionale numeau “adevăr”, înţelegând prin aceasta “obiectivitate”, să fie înlocuit prin subiectivitate, deci prin “viabilitatea” respectivei opinii în condiţiile unor constrângeri fizice sau sociale. Aşa se poate explica supravieţuirea unei extraordinare diversităţi de opinii false asupra probabil fiecărei probleme a vieţii de zi cu zi: aceste “constructe mentale” (opinii) sunt viabile.

În acest context se ridică acut problema posibilităţii şi mai ales a limitelor comunicării. Din punctul de vedere al constructivismului radical, comunicarea nu implică semnificaţii comune identice între participanţi. Este suficient ca semnificaţiile pe care ei le atribuie conceptelor să fie compatibile (Taylor & Hardy, 1997). Dacă nici una din părţile implicate în comunicare nu face ceva complet neaşteptat de către cealaltă parte, atunci iluzia congruenţei semnificaţiilor comune este păstrată (von Glasersfeld, 1990).