Motivarea Personalului

III. MOTIVAREA PERSONALULUI

3.1.Teorii motivaţionale

Manifestările cele mai relevante ale factorului uman se observă prin prisma motivaţiilor individului percepute în raport cu situaţiile de conducere pe care le simte.

Conform definiţiei unanim recunoscute şi acceptate, motivaţia “exprimă faptul că la baza condiţiei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri - trebuinţe, tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri - care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini” . Motivaţia stabileşte mobilurile interne (înăscute sau dobândite) ale conduitei unui individ, indiferent că acesta le conştientizează ori nu, sub forma unor cauze externe personalităţii (excitanţi, stimuli care, de obicei, se fac simţiţi ca trebuinţe) sau cauze interne (în general, idealuri abstracte) . Mobilurile sunt, deci, cele ce exprimă o prioritate în alegerea comportamentului prin intermediul căruia individul să-şi poată asigura deplina motivaţie. Aşadar, motivaţia apare în rândul factorilor stimulatori interni, îndeplinind multiple roluri, de exemplu, activează şi direcţionează acţiunile, determinând preferinţele pentru anumiţi factori externi, în special, şi interni, care contribuie la ridicarea nivelului performanţei .

Motivaţia rămâne motorul conduitei individului, raţiunea care declanşează faptele, actele şi reacţiile, întrucât îi orientează comportamentul. Un organism bine motivat îşi cheltuieşte energia în slujba propriei creativităţi, dependente de aspiraţii, aşteptări, scopuri, pe de o parte, şi de capacitatea nativă de a-şi concentra eforturile, eliminând tensiuile interne, spre realizarea obiectivelor, pe de altă parte. Din rândul acestora din urmă, satisfacerea nevoilor şi atingerea performanţelor sunt cele mai importante de studiat, deoarece dimensionează psihologia persoanelor implicate într-o activitate şi rezultatele fizice, valorice, morale ... ale actului poductiv.

Pot fi destui cei ce apreciază că individul este antrenat numai parţial în munca sa. Alinierea la o astfel de părere - falsă ipoteză - conduce, în mod evident, la o concluzie eronată.

În realitate se probează următoarele axiome psihologice :

• Motivarea vizează intregul organism. Deci, nu se obţine o sumă a motivării elementelor componente. Alăturarea acestora, totuşi, nu poate reconstitui întregul.

• Motivarea apare ca un proces continuu cu trei faze fundamentale: declanşarea (în urma interacţiunii cu stimulii externi), însuşirea (pe perioada în care organismul se confruntă cu paralelelismul relaţiei dintre muncă şi motivare) şi împlinirea (corespunzătoare etapei de satisfacere a nevoilor iniţiale).

• Motivarea generează un anumit fel de comportament, aliniat la oricare din fazele de mai sus, deoarece nu se poate întâlni comportament nemotivat.

Însă, ceea ce determină varietatea comportamentelor este percepţia umană. Fiecare individ are propriul său sistem de apreciere a mediului înconjurător şi nu vor exista niciodată doi oameni care să vadă acelaşi lucru, în aceeaşi scală, la aceleaşi coordonate. De altfel, aşa cum mai importantă este soluţionarea conflictului decât învinuirea uneia dintre părţile aflate în confruntare, tot aşa trebuie să ne preocupe, nu “de ce indivizii percep realitatea în mod diferit?”, ci “cum putem veni în întâmpinarea lor?”. Aici se stabileşte o relaţie de cauzalitate între ceea ce înţelege fiecare că se defineşte prin “lume reală” şi consecinţele incluziunii în aceasta. Motivaţia, ca proces central, apare cu dublă semnificaţie: şi de cauză şi de efect. Este cauza manifestării comportamentului şi efectului apariţii agentului excitator: nevoie, aşteptare, scop, efort, rezultat. Logica analizării relaţiei cauzale impune o abordare treptată, demarându-se studiul cu motivele şi factorii motivaţionali şi sfârşindu-se în momentul realizării feed-back-ului : activarea şi direcţionarea comportamentului conform nivelului performanţei dinainte stabilit. De aceea, nu se poate opta pentru nicio politică motivaţională dacă nu se cunoaşte cu exactitate căror cerinţe trebuie să răspundă.

De-a lungul anilor, încă de la începuturile istoriei, s-au conturat mai multe teorii motivaţionale :

1. Grecia antică a fost leagănul hedonismului (calculului hedonistic) prin care filosofii explicau ce anume motiva comportamentul uman: în căutarea plăcerii, cu minimum de efort, indivizii se îndreptau spre lucruri care să le producă confort şi satisfacţie.

2. Evoluţionismul lui Darwin a incitat intelectualii şi specialiştii în domeniul psihologiei au statuat instinctele la baza comportamentelor .

3. S-a dezvoltat mai târziu teoria trăsăturilor, care punea motivaţia în legătură cu existenţă sau lipsa din naştere a unor caracteristici umane .

4. Teoria mediului a explicat motivaţia pe seama factorilor motivaţionali sau de mediu .

Teoriile nevoilor:

5. Odată cu H.A.Murray, teoretizarea motivaţiei s-a îmbogăţit cu un nou concept: nevoile. Nevoia se percepea ca “un stadiu intern al dezechilibrului sau deficienţei care avea capabilitatea să energizeze sau să smulgă răspunsuri comportamentale” . Murray a descoperit circuitul: nevoi nesatisfăcute - comportament în căutare - scop atins (performanţă) - nevoi satisfăcute... - nevoi în deficienţă. Procesul era ciclic.

6. La A.Maslow, nevoile se prezentau pe o scară, de aceeea teoria fundamentată de el poată denumirea de ierarhia nevoilor : nevoile fiziologice şi de securitate - nevoi primare sau inferioare - şi nevoile sociale, de stimă şi de autorealizare - nevoi secundare sau superioare . În viziunea autorului, viaţa se interpretează prin prisma satisfacerii nevoilor.

Opinăm că este normal ca personalitatea umană să nu le consideră pe toate egale, ci într-o ordine, stabilind prioritatea, după anumite criterii, care le transformă în obiective de realizat. Aceste nevoi se prezintă sub forma cerinţelor funcţionale. Posibilitatea de satisfacere poate fi privită în mod absolut (dacă acest proces este sau nu realizabil) şi relativ (în funcţie de restricţiile ce apar în faţa modalităţii concrete de satisfacere a nevoii conştientizate) .

Revenind la Maslow, el a stabilit că:

• fiecare comportamnet este dominat şi determinat de nevoile neîmplinite;

• un individ îşi va satisface nevoile sistematic, începând cu cele inferioare şi continuând cu cele superioare;

• întotdeauna, nevoile fundamentale sunt prioritare.

Apreciem că o politică motivaţională bazată pe teoria ierarhizării nevoilor are aplicabilitate în orice organizaţie (dacă aplicantului îi este lesne să identifice nevoile generale ale indivizilor), însă, în anumite limite. Două exemple sunt sugestive: aceeaşi nevoie poate constitui şi element motivaţional şi de frustrare, în funcţie de percepţia persoanei implicate; satisfacerea unei nevoi poate avea valenţe multiple, ca urmare a diverselor stimulente antrenate . Orice manager trebuie să cunoască implicaţiile aplicării în practică a acestei teorii:

• la salarii mici şi condiţii scăzute de securitate, muncitorii îşi pot concentra atenţia asupra satisfacerii nevoilor inferioare. Ei vor valoriza numai acele aspecte ale muncii care să răspundă cerinţelor organice, de obicei, prin recunoaştere materială;

• pe măsură ce relaţiile şefi-subalterni se “îndulcesc”, permiţându-le acestora din urmă să aspire la satisfacerea nevoilor de rang superior, motivarea nu mai poate fi doar materială;

• avansarea pe o treaptă ierarhică produce automotivarea; sursa continuă de motivare o reprezintă satisfacerea unei nevoi, care atrage după sine o alta. Niciodată organizaţia nu va mulţumi în termeni de creştere şi de motivare niciun membru, dar îi va putea permite promovarea în paralel cu ridicarea continuă a propriei valori a performanţelor.