Categorizarea, Reprezentarea, Inteligenta, Teorii Neopiagetiene

Locul şi rolul categorizării în prelucrarea informaţiei

Categorizarea constă în instituirea de clase care cuprind un grup de obiecte sau stimuli, având scopul de a reduce diversitatea mediului la categorii uşor de procesat (Das-Smaal, 1990). Prin această activitate, individul consideră ca fiind similare obiecte diferite, mergând astfel dincolo de specificitate, în beneficiul generalităţii (Bonthoux, Berger & Blaye, 2004). Instituirea de categorii poate fi văzută ca o interacţiune diferenţiatoare sistematică dintre un sistem senzorio-motor autonom şi mediul său (Harnad, 2003). Valoarea înalt adaptativă a acestui proces rezidă în funcţiile pe care le are:

1. gruparea obiectelor similare în aceeaşi categorie,

2. codarea experienţei în vederea sporirii eficienţei sistemului cognitiv şi

3. facilitarea generării de inferenţe.

Teoriile actuale susţin că, de fapt, categoriile sunt expresie a interacţiunii dintre evenimente (obiecte, situaţii, persoane) şi cel care percepe, în particular baza sa de cunoştinţe. Das-Smaal (1990) arată că individul care percepe îşi aduce propria contribuţie la reprezentarea pe care şi-o formează despre lume prin încercarea de a extrage un sens din evenimentele care îl înconjoară.

Cu toate că există diferenţe evidente între “concept” (reprezentarea mentală a unei clase de obiecte) şi “categorie” (clasa de obiecte în sine, similare dintr-un anumit punct de vedere), ele sunt adesea utilizate interşanjabil în literatura de specialitate (Murphy, 2002). De exemplu, în studiile privind categorizarea la copii se spune “copiii de 2 ani au deja categoria “animale””, enunţ care se referă de fapt la reprezentarea mentală a acelei categorii pe care o posedă deja copiii. Fireşte că atunci când vorbim despre categorii şi categorizare în cogniţia umană ne referim implicit la reprezentări. Din această cauză, este posibil ca definiţia oferită de Barsalou (1993) să fie una dintre cele mai adecvate pentru investigarea acestora în sistemul cognitiv: “conceptul este o construcţie temporară în memoria de lucru, derivată dintr-o bază mai largă de cunoştinţe din memoria de lungă durată care reprezintă o categorie, aceasta din urmă fiind un set de entităţi relaţionate, de orice tip ontologic”. Johnson şi Munakata (2005), semnalând şi ei controversele numeroase din jurul ideii de “reprezentare” în psihologie, o definesc ca “patern de activare în creier care corespunde unor aspecte din mediul extern”.

Revenind la funcţiile pe care le îndeplineşte procesul de categorizare, acestea asigură pe de o parte (1)economie în prelucrarea informaţiei (prin gruparea şi codarea experienţei) şi, pe de altă parte, o (2)rezolvare eficientă de probleme (prin facilitarea inferenţelor). Din perspectiva resurselor cognitive pe care le posedă un individ, este extrem de dezirabil să poţi “închide” într-un număr relativ mic de categorii un număr potenţial infinit de obiecte (Bonthoux, Berger & Blaye, 2004). Organizarea cunoştinţelor şi codarea experienţei permit aşadar o prelucrare cognitivă cu costuri mai mici. Cunoaşterea trăsăturilor pe baza cărora anumite obiecte aparţin unei categorii ne ajută să înţelegem mai repede ce sunt noile obiecte pe care le întâlnim, prin integrarea lor în categoriile pe care le avem deja (Murphy, 2002). În acest fel, putem să concepem categoriile unui sistem cognitiv ca un liant între activitatea trecută şi activitatea viitoare a acestuia. Descifrarea identităţii unui nou obiect determină şi felul în care ne vom comporta faţă de acesta (de exemplu, ne vom purta altfel cu un animal pe care nu îl cunoaştem dacă îl vom considera “sălbatic” decât dacă îl vom eticheta “domestic”).

Ajungem în consecinţă şi la cea de a treia funcţie: (3)generarea de inferenţe. Deoarece membri unei categorii sunt consideraţi similari (deci cu proprietăţi comune), devine posibilă inducţia de trăsături, respectiv generalizarea cunoştinţelor pornind de la trăsăturile cunoscute (Bonthoux, Berger & Blaye, 2004; Estes, 1994). Cu alte cuvinte, suntem capabili să facem predicţii despre itemii noi. Un exemplu extrem de elocvent îl reprezintă inducţiile bazate pe categorizare pe care le realizăm în timpul comunicării (Murphy, 2002) – adesea ne referim la numele unei categorii şi presupunem că şi ceilalţi vor realiza inferenţele adecvate pentru a înţelege mesajul (de exemplu, enunţul “În seara aceasta vom merge la teatru” nu mai necesită şi explicarea acţiunilor care vor fi efectuate în acel context).

Sistemul conceptual oferă sprijin pentru percepţie (interpretarea stimulilor percepuţi şi construirea de percepţii – vezi Goldstone, 2000, pentru influenţa din timpul învăţării de categorii) şi pentru memorie, limbaj şi raţionament (oferind mai ales reconstruirea unor situaţii trecute – Harnad, 1987). Luând de exemplu memoria, se ştie că, cu cât un stimul este prelucrat la un nivel mai adânc, cu atât mai bine este reţinut în memoria de lungă durată (Craik & Lockhart, 1972, apud Miclea, 1999). Această prelucrare de adâncime este prelucrarea semantică sau conceptuală şi presupune stabilirea apartenenţei obiectului analizat la o clasă de obiecte (Miclea, 1999). Nu întotdeauna însă procesarea de adâncime asigură performanţe superioare: o procesare de profunzime poate să ducă şi la intruziuni mnezice, respectiv la false recunoaşteri (Rhodes & Anastasi, 2000, apud Fischer & Sloutsky, 2005). Acest lucru se întâmplă mai ales dacă proba de recunoaştere urmează după una de inducţie (bazată pe categorizare) (Fischer & Sloutsky, 2005). Toate acestea dovedesc faptul că procesul de categorizare intervine semnificativ în prelucrarea de informaţii. Nu trebuie să uităm însă că influenţa apare şi în sens invers: percepţia, memoria, atenţia şi alte procese psihice influenţează categoriile pe care ni le formăm, precum şi modalitatea de categorizare realizată (Goldstone & Barsalou, 1998).

Similaritate în categorizare

Determinarea apartenenţei unui item la o anumită categorie se face pe baza similarităţii pe care o are acel item cu reprezentarea categoriei (Medin, Goldstone & Gentner, 1993). S-au evidenţiat mai multe tipuri de similaritate care pot fi luate în considerare atunci când grupăm obiectele. Se ştie că prin categorizare se urmăreşte maximizarea similarităţii intracategoriale şi minimizarea celei intercategoriale (Miclea, 1999).

Putem vorbi pe de o parte despre:

- similaritate fizică sau perceptivă - de exemplu, diverse tipuri de crini, care au caracteristici perceptive asemănătoare: tulpina, frunze, cupa florii, miros;

- similaritate funcţională - de exemplu, obiectele de scris, reunite în aceeaşi categorie pentru că îndeplinesc aceeaşi functie, chiar dacă unele diferă din punct de vedere perceptiv (de ex., tocul şi creta).

Pe de altă parte, putem realiza următoarea dihotomie:

- similaritate structurală – în care vorbim despre atribute/proprietăţi similare între doi

itemi (de exemplu, “X este mare,Y este mare”);

- similaritate relaţională – în care ceea ce este la fel este o relaţie între doi itemi (de exemplu, “X este mai mare decât Y, Z este mai mare decât W”) (Medin, Goldstone & Gentner, 1993).

Similaritatea relaţională este utilizată cu precădere în raţionamentul analogic, în cazul căruia ne interesează în special rolurile care sunt la fel în structura unei relaţii a itemilor analizaţi.

Similaritatea este considerată de unii autori un tip de comparaţie (Medin, Goldstone & Gentner, 1993), care presupune o punere în corespondenţă a structurii relaţionale (Gentner & Markman, 1997). În timpul acestui proces, anumite aspecte comune sunt accentuate, astfel încât pe baza lor să putem categoriza obiectul în cauză. În mod analog, sunt foarte importante şi diferenţele corespondente, care devin diagnostice pentru discriminări fine (Gentner & Markman, 1997).

Situaţiile concrete nu specifică reguli stricte pentru considerarea uneia sau alteia dintre similarităţi în procesul de categorizare; este vorba de fapt despre o trecere continuă de la una la alta în funcţie de scopul categorizării şi de cerinţele activităţii. De multe ori, putem categoriza anumite elemente pe baza unui tip de similaritate în cadrul unei categorii formate pe baza celeilalte: de exemplu, putem împărţi un braţ mare de flori (cale - similaritate perceptivă) în buchete mai mici cu "adresă" precisă: flori pentru mama, flori pentru nunta Alexandrei (caz în care putem spune că formăm o nouă categorie pe baza similarităţii funcţionale - "cadourile pentru nuntă"). Aşadar, proprietăţile categoriilor nu sunt “absolute”, ci se nasc din interacţiunea activă cu mediul şi cu teoriile noastre asupra lumii. Strategiile de categorizare coexistă şi sunt utilizate flexibil în funcţie de context şi scopul pentru care are loc gruparea. Medin, Goldstone şi Gentner (1993) arată, în urma unei analize atente a conceptului de similaritate, că în fond nu putem vorbi despre similaritate în sine. Proprietăţile unui obiect sunt similare cu ale altuia în funcţie de contextul furnizat de sarcină. Aşadar, similaritatea este dinamică şi dependentă de context (atât de cel fizic, cât şi de cel creat de amorsele lingvistice) şi, mai departe, de procesul de comparaţie în sine.