Psihosociologia comunității

1. PROBLEMATICA FRONTIERELOR SOCIALE

a. DEFINIREA FRONTIERELOR SOCIALE

FRONTIERELE SOCIALE pot fi definite, pentru început, ca fiind forme obiectivate ale diferenţelor sociale, care se manifestă prin accesul inegal la resursele materiale şi simbolice şi prin distribuţia inegală a acestora Redefinirea continuă a frontierelor poate duce la lupte şi conflicte între grupurile pe care le despart.

Studiul proceselor de construire a frontierelor are o tradiţie îndelungată, dacă ne gîndim la Durkheim şi la distincţia pe care o face el între sacru şi profan, sau la Weber şi la analiza grupurilor de statut sau a grupurilor etnice. Cercetările asupra frontierelor s-au dezvoltat foarte mult în ultimii ani, mai ales în Statele Unite, şi analiza lor critică este necesară

Atenţia noastră se va îndrepta în special asupra construirii frontierelor între grupurile sociale, asupra competiţiei între grupuri pentru definirea acestor frontiere şi asupra stabilirii principiilor de clasificare, studiindu-se atât diferenţele obiectivate în procesul de socializare (cum se diferenţiază fiecare grup prin modul în care se organizează socializarea tinerilor), cât şi perceperea diferenţelor, maniera în care aceste percepţii sunt însuşite de copii si tineri; studierea acestui proces de construire a frontierelor fiind inseparabilă de studierea PROCESULUI DE TRANSGRESARE ŞI ABOLIRE A FRONTIERELOR, care nu sunt stabilite o dată pentru totdeauna. Apoi, în cadrul fiecărei categorii sociale pot fi diferenţiate grupurile „stabile”, sau „realizate” de grupurile „instabile” sau „precare”.

- Cercetarea pe care am realizat-o prin efectuarea unor interviuri aprofundate cu familii şi tineri din Franţa, România, Brazilia şi Suedia a fost completată de o serie de observaţii etnografice asupra familiilor, ceea ce va permite studierea atât a relaţiilor dintre grupuri cât şi a deplasării frontierelor în interiorul grupurilor şi între acestea Ne-am propus să înţelegem cum se deprinde şi se construieşte, mai ales în familie şi în structurile extraşcolare şi asociative, sensul al ceea ce este posibil şi al ceea ce nu este posibil, deci al „limitelor”, în limbajul comun, sau mai exact al frontierelor.

- O direcţie de cercetare complementară celei a frontierelor este cea deschisă de lucrările lui Norbert Elias privind TRECEREA, SPECIFICĂ SECOLULUI XX, DE LA O FORMALIZARE A RAPORTURILOR SOCIALE LA INFORMALIZARE, care modifică foarte mult relaţiile din interiorul familiilor, ca şi pe cele dintre grupurile sociale. Conform teoriei „procesului civilizarii” a lui Norbert Elias , s-ar putea crede că asistăm la o desfiinţare progresivă a frontierelor obiective, însă cel mai adesea nu este vorba, desigur, decât de redefinirea acestor frontiere prin noi reprezentări. Procesul de civilizare, pe care Elias l-a descris ca fiind interiorizarea progresivă a constrângerilor şi transformarea acestora în autoconstrângeri , ţine atât de educaţie, cât şi de socializare, trecerea făcându-se cel mai adesea de la „înalta societate” la clasa de mijloc şi la fracţiuni ale claselor inferioare.

În încercarea de a înţelege principiile de clasificare şi de construire a frontierelor dintre „ei” şi „noi”, sau dintre „established” (oameni realizaţi, cu situaţie) şi „outsiders” (marginali), sau chiar dintre elevii buni şi elevii slabi, nu ar trebui să ignorăm procesele de lungă durată (precum cele studiate de Elias). Este de asemenea necesar, aşa cum a spus Robert Castel, să „încercăm – chiar dacă nu este uşor - să construim acele relaţii care traversează diferitele straturi ale structurii sociale” şi să nu izolăm abordarea situaţiilor marginale, periferice, sau de excludere, după cum nu trebuie să izolăm prin studiu nici burghezia si nici elitele.

Reţinând opoziţia dintre grupurile „stabile” sau „realizate” şi grupurile „mobile” sau „instabile” ca fiind centrală pentru studierea familiilor, vom pleca de la constatările privind procesul actual de precarizare (si parţial de pauperizare) care afectează zone sociale până nu demult stabile, în ceea ce priveşte locul de muncă, si care a condus la o anumită „destabilizare a celor stabili”, situaţie ce caracterizează capitalismul contemporan. Acest proces, ale cărui consecinţe nu sunt, desigur, resimţite la fel de toate grupurile, traversează totuşi întreaga structură socială. La un nivel mai general, este vorba despre slăbirea ansamblului protecţiilor sociale oferite de către un loc de muncă stabil şi despre punerea sub semnul întrebării a posibilităţii de a avea garantată prin muncă integrarea socială În planul organizării interne a muncii, este vorba despre difuzarea largă a principiului flexibilităţii prin care li se cere muncitorilor să dovedească supleţe, să fie gata să se schimbe fără întârziere, să îşi asume continuu riscuri Ideea unui loc de muncă ce reprezintă suportul unei cariere şi care asigură un statut şi protecţie pe viaţă nu mai este valabilă – sau cel puţin nu mai este valabilă pentru toţi. Consecinţele acestui proces nu sunt uniforme, dar, mai ales, ele nu sunt suportate la fel de toţi cei implicaţi. Dacă unii dispun de resursele necesare pentru a face faţă instabilităţii şi pot face din asta un atu, pentru alţii instabilitatea nu e altceva decât o formă de constrângere.