Analiza Comparativă a Politicii Monetare din SUA și Zona Euro

De la 1 ianuarie 1999, Banca Centrală Europeană (BCE) este responsabilă de elaborarea şi implementarea politicii monetare în zona euro – cea mai mare economie a lumii după Statele Unite ale Americii.

Zona euro a luat fiinţă în momentul în care responsabilitatea privind politica monetară a fost transferată de la Băncile Centrale Naţionale ale celor 11 state membre către Banca Centrală Europeană, în luna ianuarie 1999. Grecia a aderat la zona euro în anul 2001, Slovenia în anul 2007, iar Cipru şi Malta în anul 2008. Crearea zonei euro şi a unei noi instituţii suprastatale, respectiv BCE, a reprezentat o etapă importantă în procesul complex şi de durată al integrării europene.

Temeiul legal pentru politica monetară unică îl reprezintă Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene. Statutul stabileşte atât înfiinţarea BCE, cât şi a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) la 1 iunie 1998. BCE a fost concepută ca fiind punctul central al Eurosistemului şi al SEBC. BCE împreună cu BCN îndeplinesc atribuţiile care le-au fost încredinţate. BCE dispune de personalitate juridică în conformitate cu dreptul conformitate cu dreptul internaţional public.

SEBC include BCE şi băncile centrale naţionale (BCN) ale tuturor statelor membre UE (articolul 107 alineatul (1) din tratat), indiferent dacă acestea au adoptat sau nu moneda euro.

Eurosistemul cuprinde BCE şi BCN ale statelor care au adoptat moneda euro. Eurosistemul şi SEBC vor coexista atâta timp cât vor exista state membre UE în afara zonei euro.

Zona euro cuprinde statele membre UE care au adoptat moneda euro.

Banca Rezervelor Federale este banca centrală a Statelor Unite. Ea a fost fondată cu scopul de a furniza naţiunii un sistem monetar şi financiar mai sigur, mai flexibil şi mult mai stabil. Peste ani, rolul ei în banking şi în economie s-a extins.

Atribuţiile Rezervelor Federale cuprind patru domenii generale:

- Dirijează politica monetară naţională, influenţând sistemul monetar şi condiţiile acordării de credit, urmărind stabilitatea preţurilor şi accesibilitatea ratelor pe termen lung;

- Supraveghează şi reglează instituţiile bancare pentru a garanta siguranţa bankingului naţional şi a sistemului financiar şi protejează drepturile de credit ale clienţilor;

- Menţine stabilitatea sistemului financiar şi conţine riscurile care ar putea să apară pe piaţa financiară;

- Furnizează servicii financiare instituţiilor de depozit, Guvernului Statelor Unite, cât şi instituţiilor oficiale străine, jucând un rol important în gestionarea sistemului naţional de plată.

Sistemul Rezervelor Federale este considerat o banca centrală independentă deoarece deciziile sale nu trebuie să fie rectificate de Preşedinte sau de oricine altcineva din conducerea Guvernului. Totuşi sistemul este supravegheat de către Congresul S.U.A.

Rezervele Federale trebuie sa lucreze în cadrul obiectivelor totale ale economiei şi a politicii financiare stabilite de către Guvern; în consecinţă descrierea sistemului ca fiind “independent în cadrul Guvernului” este mai precisă.

Băncile Rezervelor Federale desemnează cele 12 bănci care formeaza Sistemul Rezervelor Federale. Fiecare bancă a rezervelor federale este condusă de un consiliu format din 9 directori care îşi aleg un preşedinte cu aprobarea Consiliului Guvernatorilor al Federaţiei.

Politica monetară a Eurosistemului

Obiective

Obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preţurilor. Aceasta este prevederea-cheie stipulată în capitolul destinat politicii monetare din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul CE). Acordându-se o atenţie deosebită îndeplinirii acestui obiectiv de politică monetară a BCE, tratatul reflectă concepţia economică modernă în ceea ce priveşte rolul, scopul şi limitele politicii monetare şi susţine structura instituţională şi organizatorică a activităţii unei bănci centrale în cadrul Uniunii Economice şi Monetare.

Eurosistemul trebuie să acţioneze în conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor.

Consiliul guvernatorilor BCE a definit stabilitatea preţurilor ca fiind „o creştere anuală a indicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC) pentru zona euro sub nivelul de 2%”. Stabilitatea preţurilor „trebuie menţinută pe termen mediu”.

Menţionarea expresiei „IAPC pentru zona euro” indică faptul că obiectivul de politică monetară a BCE este menţinerea stabilităţii preţurilor în întreaga zonă euro şi că acesta urmăreşte să asigure protecţie deplină şi eficientă împotriva pierderilor la nivelul puterii de cumpărare a banilor. IAPC este indicele care evaluează cel mai bine variaţiile în timp ale preţului unui coş reprezentativ de bunuri şi servicii de consum, achiziţionate de populaţia zonei euro.

Expresia „inferior nivelului de 2%” stabileşte o limită superioară clară pentru rata inflaţiei măsurată pe baza IAPC, care este în concordanţă cu stabilitatea preţurilor pe termen mediu. În acelaşi timp, ţintirea unor rate inferioare ale inflaţiei „apropiate de nivelul de 2%” oferă „o marjă adecvată în vederea evitării riscurilor de deflaţie”. Formularea „pe termen mediu” semnalează faptul că politica monetară nu poate efectua reglaje fine la nivelul evoluţiilor preţurilor sau inflaţiei pe termen scurt, în decurs de câteva luni. Modificările de politică monetară se răsfrâng întotdeauna asupra preţurilor cu un decalaj de timp semnificativ, iar amploarea unui posibil impact este incertă. Aşadar, politica monetară nu poate absorbi toate şocurile neanticipate cu efect asupra nivelului preţurilor pe termen scurt. Prin urmare, este inevitabilă existenţa unui anumit grad de volatilitate a inflaţiei pe termen scurt.