Dezvoltarea ruralului în România și ocuparea forței de muncă

Argument

Tema acestui studiu presupune o analiză la nivel economic a evoluţiei pieţei muncii în cadrul dezvoltării rurale în România.

Obiectivul principal al studiului prezent îl constituie încercarea de a evidenţia felul în care dezvoltarea ruralului asigură o ocupare a forţei de muncă din România. Punctele de referinţă urmărite în cadrul efectuării acestui studiu îl constituie în primul rând structura populaţiei la nivel rural/urban, analiza indicatorilor de performanţă ai pieţei muncii, precum şi o scurtă analiză comparativă cu alte state.

Am ales această temă deoarece : piaţă muncii reprezintă una din principalele componente ale economiei de piaţă împreună cu piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa capitalului. Dezvoltarea ruralui constituie o temă de actualitate pentru cazul României, deoarece în ultimii ani pe teritoriul ţării noastre au fost implementate numeroase proiecte având tema enunţată mai sus. Uniunea Europeană doreşte sprijinirea acestui “sector” – ruralul - deoarece îl consideră un mediu în care se pot păstra tradiţiile, metodele de muncă şi prelucrare tradiţională şi pentru aceasta are politici care vizează dezvoltarea acestor zone în mod armonios dar cu păstrarea metodelor de existenţă şi prelucrare tradiţionale.

Un al doilea motiv pentru care am ales această tema îl constituie faptul că în ultima perioadă urbanizarea acelerată a spaţiului rural din punct de vedere cultural a dus la o degradare a autenticului culturii populare, cultura tradiţională românească îndreptându-se cu paşi repezi spre sfârşit ori dispariţie.

Lucrarea de faţă este structurată pe fondul a trei capitole. Primul capitol se intitulează “Ruralul şi Piaţa muncii – Noţiuni teoretice” în care sunt prezentate principalele definiţii ale “noţiunii de rural” cu funcţiile acestuia precum şi începuturile dezvoltării spaţiului rural românesc.

Cel de-al doilea capitol poartă numele de “Caracterizarea spaţiului rural în România şi

contextul economic al dezvoltării acestuia” în care sunt punctate ca elemente principale caracterizarea spatiului rural şi contextual economic al dezvoltării rurale în România.

Capitolul trei , “Gradul de ocupare al forţei de muncă în România” cuprinde analiza economică (de dezviltare a mediului rural şi ocupare a forţei de muncă) cu ajutorul indicatorilor microeconomici dar şi o scurtă evaluare a efectelor crizei economice din ultimii ani asupra sectorului rural al României.

Capitolul I

Ruralul şi piaţa muncii

-Noţiuni teoretice –

1. Noţiunea de spaţiu rural şi funcţiile acestuia

În România societatea rurală contemporană este consecinţa unei dezvoltări istorice specifice, pe care şi-au pus amprenta ultimele evoluţii socio-economice determinate de recunoaşterea primatului proprietăţii private şi tranziţia la economia de piaţă.

Conceptul de rural sugerează ansamblul spaţiului în care sunt situate satele, raporturile lor de interdependenţa şi specificitate ecologică a comunităţii săteşti. Totodată conceptul de rural desemnează anumite populaţii care se disting în interiorul colectivităţii umane sau al societăţii globale prin particularităţi economice, demografice, ecologice.

Prima abordare a rurarului şi a locului sau în evoluţia societăţii are loc ca unire a “comunităţii devălmaşe” a lui Henri Stahl, a unor idei a lui Virgil Madgearu cu privire la “gospodăria ţărănească”, bazată pe structuri familiale ca tip de organizare a muncii agricole, concepţiei lui Henri Mendras asupra “societăţii ţărăneşti” , definirilor şi delimitărilor efectuate de Max Weber între “diferitele comunităţi gospodăreşti-familiare” şi economiei domestice ori delimitărilor trasate de Redfield între comunităţile “ sălbatice”, “ţărăneşti”, şi “agricole” .

O contribuţie în analiza şi definirea rurarului o are şi Henri Mendras prin cercetarea satului şi a ţărănimii, Henri Lefebvre cu teoria “societăţii urbanizate” care cuprinde ruralul pas cu pas dar şi Placide Ramband cu modelul “ruralului urbanizat”.

Din şcoala românească o contribuţie semnificativă în definirea rurarului o au şi Ion Ionescu de la Brad, Constantin Dobrogenu-Gherea, prin teoria rural agrara a “neiobăgiei” .

Rurarul nu este o situaţie statică, ci un mediu dinamic, în permanentă confruntare cu mediul urban. Mediul rural este caracterizat prin: densitate redusă de locuitori şi de construcţii, lăsând loc întinderilor cu vegetaţie; uzanţa economică este preponderent agro-silvică-pastorală; modul de viaţă a locuitorilor săi este caracterizat prin apartenenţa lor la colectivităţi de talie limitată şi prin raport particular cu spaţiul; dar şi o reprezentare şi identitate specifică cu conotaţiile culturii săteşti.

Ultima formă a definiţiei spaţiului rural o găsim în recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării parlamentare a Consiliului European cu privire la Carta Europeană a spaţiului rural:

“Noţiunea de spaţiu rural are în vedere o zonă interioară, inclusiv satele şi micile oraşe, în care marea parte a termenilor sunt utilizate pentru: agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit; activităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie, servicii, etc); amenajările de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (sau de rezervaţii naturale) .

Prin urmare, o regiune este considerată rurală dacă ponderea populaţiei care trăieşte în aşezări rurale depăşeste 15% din total populaţie.