Noile țări membre ale UE

1.Uniunea Europeană - Istoric

Tentative de unificare a națiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celți, iar mai târziu a fost cucerită și condusă de Imperiul Roman, centrat în Mediterană. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forța. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare și Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singură administrație pentru sute de ani. Uniunea vamală a lui Napoleon și mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existență tranzitorie.

Dată fiind diversitatea lingvistică și culturală a Europei, aceste încercări au implicat, de obicei, ocupația militară a națiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani și au fost însoțite de progrese economice și tehnologice, așa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul așa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri pentru o unificare pașnică prin cooperare și egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851. În urma catastrofelor provocate de Primul și Al Doilea Război Mondial, necesitatea formării unei (ce a devenit mai târziu) Uniuni Europene a crescut, din cauza voinței de a reconstrui Europa și de a elimina posibilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus, în cele din urmă, la formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către Germania (de vest), Franța, Italia și țările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea, în aprilie 1951, a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952.

Prima uniune vamală totală, denumită inițial drept Comunitatea Economică Europeană (informal chiar și Piața Comună), a fost creată prin Tratatul de la Roma, în 1957, și implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a transformat în Comunitatea Europeană, care este, în prezent, "primul pilon" al Uniunii Europene. UE a evoluat dintr-un organ comercial într-un parteneriat economic și politic. Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul țărilor membre ale Comunității Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1993. Ca președinte al Convenției pentru Viitorul Europei, fostul președinte francez Valéry Giscard d'Estaing a propus schimbarea numelui Uniunii Europene în Europa Unită, dar această moțiune nu a fost aprobată.

În prezent, Uniunea are 27 membri, dintre care șase membri fondatori din 1958:

Belgia,Franța,Germania,Italia,Luxemburg,Olanda. Ultimele state care au devenit memebre U.E. sunt Romania si Bulgaria.

# Obiectivele Uniunii Europene sunt prevăzute în Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeana:

• promovarea progresului economic şi social, un nivel de ocupare a forţei de muncă ridicat, atingerea unei dezvoltări echilibrate şi durabile, mai ales prin crearea unui spaţiu fără frontiere interioare, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare;

• afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, mai ales prin aplicarea unei politici externe şi de securitate comună, incluzând definirea progresivă a unei politici comune de apărare;

• consolidarea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea cetăţeniei Uniunii Europene;

• menţinerea şi dezvoltarea Uniunii Europene ca spatiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei în cadrul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelaţie cu măsuri corespunzătoare în materie de control al frontierelor exterioare, azil, imigraţie precum şi prevenirea criminalităţii şi lupta împotriva acestui fenomen;

• menţinerea acquis-ului comunitar si dezvoltarea acestuia.

# Criterii de adoptare a monedei unice

În 1993, prin Tratatul de la Maastricht s-au stabilit cinci criterii pe care statele membre trebuie să le respecte pentru a se putea alătura UEM şi a adopta moneda euro:

a) Rata inflaţiei de cel mult 1,5 puncte procentuale peste media primelor trei state membre cu cele mai bune performanţe privind stabilitatea preţurilor;

b) Rata dobânzii nominale pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale media ratei dobânzii în primele trei state membre cu cele mai bune performanţe în domeniul stabilităţii preţurilor;

c) Deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB;

d) Ponderea datoriei publice în PIB să nu fie mai mare de 60%;

e) Marjele de fluctuaţie trebuie să corespundă marjelor stabilite prin Sistemul Monetar European – în limita a ±15% în ultimii doi ani premergători examinării (în fapt în negocierile tehnice marja de fluctuaţie acceptată de Comisia Europeană este de +15%/-2,25%).