Sistemul Monetar Internațional

I. SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, reprezentanţi ai celor două puteri aliate, Marea Britanie şi SUA, au început să gândească arhitectura sistemului financiar internaţional pentru perioada postbelică. Lecţiile perioadei interbelice erau: cursurile de schimb produseseră instabilitate excesivă, mişcările de capital necontrolate cauzaseră şi ele perturbaţii mari, era nevoie de un cadru care să favorizeze comerţul internaţional şi să evite războaiele comerciale. În plus apărea şi nevoia de refacere economică în urma unui război devastator. Punctele de vedere ale celor două delegaţii nu au fost însă identice.

Americanii, prin vocea reprezentantului Departamentului Trezoreriei Harry Dexter White, pledau pentru fixitatea cursurilor de schimb şi fluxuri comerciale şi de capital libere (era vorba de o poziţie ce reflecta forţa economiei americane în preajma şi după al doilea război mondial, ca şi interesele sale specifice).

În schimb, britanicii, aflaţi sub influenţa marelui economist Keynes, erau preocupaţi de reconstrucţia economiilor occidentale distruse de război, de promovarea creşterii economice şi ocuparea deplină a forţei de muncă.

În final s-a ajuns la un compromis între poziţia americană, mai “liberală” în accepţia europeană şi poziţia britanică, profund keynesistă, care era obsedată de şomaj ridicat care s-a regăsit în acordurile de la Bretton Woods, în statutele celor două organizaţii financiare specializate - Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.

Conferinţa monetară şi financiară a Naţiunilor Unite, reunită la Bretton-Woods, la 22 iulie 1944, a abordat pentru prima oară problema creării unui sistem monetar internaţional, bazat pe etalonul aur-devize şi, în cadrul acestuia, pe dolarul american ca principală monedă de rezervă. Crearea, în 1944, a SMI a însemnat primul mare succes al cooperării internaţionale în domeniul monetar, concepţie potrivit căreia o monedă naţională poate îndeplini funcţii internaţionale şi, ca atare, poate servi ca pivot al sistemului.

Aranjamentele de la Bretton-Woods statuau ca “reguli ale jocului”:

- Rolul de etalon monetar revenea dolarului american şi într-un cadru mai larg cel de monedă de rezervă a SMI şi mijloc de plată pe plan internaţional. S-a procedat la definirea lui şi la precizarea mecanismelor de menţinere pe termen lung a puterii sale de cumpărare. Având la bază rezervele de aur aflate la dispoziţia Sistemului Federal de Rezerve al SUA (circa 4 cincimi din rezervele de aur se găseau în SUA), între dolar şi aur s-a stabilit un raport valoric de 35 dolari uncia . Valoarea paritară a dolarului funcţiona drept garanţie pentru asigurarea unui grad ridicat de încredere în dolar pentru posesorul străin. Dacă puterea de cumpărare a dolarului era în scădere, posesorul de dolari se îndrepta spre rezerva de aur a SUA, solicitând o cantitate de aur corespunzătoare valorii paritare a dolarului şi a sumei de dolari de care dispunea.

- Stabilitatea cursurilor de schimb a reprezentat unul dintre principiile fundamentale de funcţionare a sistemului, FMI considerând-o condiţia de bază pentru realizarea cooperării monetare şi a dezvoltării comerţului internaţional, pentru asigurarea stabilităţii monetare şi, implicit, a celei economice. Aplicarea acestui principiu a fixat opţiunea pentru practicarea cursurilor fixe. În acest scop, fiecare ţară membră a FMI era obligată să îşi definească valoarea paritară a monedei în aur sau în dolari. Faţă de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale monedelor naţionale puteau oscila în limita unor marje de +/-1%, ţările emitente având obligaţia să supravegheze strict această evoluţie. Menţinerea cursului de piaţă în aceste limite considerate normale se realiza printr-un mecanism special, respectiv prin intervenţii repetate pe piaţă cu operaţiuni de vânzări-cumpărări de monedă. Dacă efectele aşteptate nu se produceau, se recurgea la modificarea valorii paritare (devalorizare oficială = unitatea monetară definită printr-o cantitate mai mică de aur), dar numai ptr. corectarea unui dezechilibru fundamental în economia unei ţări.

- Convertibilitatea monetară viza două aspecte distincte:

-convertibilitatea dolarului. Acesta a reprezentat singura monedă convertibilă în aur, autorităţile monetare americane angajându-se să convertească oricând la cererea băncilor centrale deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35 USD uncia.

-convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări, membre ale FMI, era oficială (limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare) şi de piaţă (generată de operaţiunile de plăţi generate de nevoi comerciale sau financiare ale persoanelor fizice sau juridice fără intervenţia băncilor centrale), ele putând fi transformate în aur prin intermediul dolarului.

- Crearea unor rezerve monetare oficiale (alcătuite din aur, titluri emise pe pieţe financiar-monetare naţionale şi dolari) necesare ptr.:

-convertirea sumelor solicitate de la FMI;

-intervenţiile pe piaţă ale autorităţilor monetare în scopul menţinerii stabilităţii cursurilor de schimb.

- Echilibrul balanţelor de plăţi. Ca soluţie extremă pentru menţinerea acestui echilibru, cu acordul FMI, se puteau opera devalorizări sau revalorizări ale monedelor naţionale. De la acest principiu făcea excepţie SUA, deoarece acoperirea deficitului balanţei ei de plăţi avea loc prin emisiune de monedă proprie, având în vedere statutul dolarului în cadrul sistemului.

Aranjamentele de la Bretton Woods au introdus reguli folositoare în relaţiile economice internaţionale plus funcţionarea a două instituţii, care a marcat evoluţia sistemului postbelic. Pe lângă refacerea economică a ţărilor vest-europene după război, au contribuit şi la o puternică dezvoltare a schimburilor internaţionale.

Sistemul a funcţionat practic până în 1957, din 1958 începând să se degradeze. Motivul cel mai important l-a reprezentat deficitul balanţei comerciale americane şi creşterea volumului dolarilor deţinuţi de nerezidenţi în afara SUA, care în 1959 depăşea valoarea stocului american de aur. A apărut neîncrederea unor guverne europene care au solicitat conversia rezervelor de dolari în aur, precum şi cumpărările masive de aur ale speculatorilor care anticipau o devalorizare a dolarului. Pentru a împiedica efectul speculativ şi devalorizarea dolarului, SUA şi un grup de 7 state europene au instituit “pool-ul aurului”. Statele europene se angajau să vândă aur contra dolari, pentru menţinerea cursului unciei de aur la 35 dolari, în timp ce SUA se obligau să reducă deficitul balanţei comerciale. Acordul s-a soldat însă cu un eşec, iar perioada 1967-1971 a fost marcată de devalorizări şi reevaluări, însoţite de crize speculative ce au destabilizat sistemul parităţilor fixe.

Totul a culminat cu decizia Administraţiei Nixon de a renunţa la convertibilitatea în aur a dolarului, în august 1971 (valoarea rezervelor oficiale de aur ale SFR ajunsese la 10 mld de USD, de la 24,6 mld USD în 1944) = prăbuşirea primului principiu. Tot în 1971 are loc prima devalorizare oficială a USD, pentru a opri scurgerea aurului în afara SUA (38 USD uncia), urmată de a doua în 1973 (42,22 USD uncia) = prăbuşirea celui de al 2-lea principiu.

În acelaşi an, 1971, în decembrie, a fost lărgită marja abaterii cursului de la paritate de la +/-1% la +/-2,25% (Acordul Smithonian), pentru ca în martie 1973 să se abandoneze cursurile fixe şi să se intre într-o eră a fluxurilor flotante, legalizate prin cel de-al doilea amendament de la statutul FMI, ratificat în aprilie 1978.