Specificul metodelor moderne de interacțiune educaționale

1.1 Ce se înţelege prin comunicare

Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Dacă ne referim la persoane este limpede că doar ele folosesc cuvâtul pentru a comunica, dar comunicarea nu este un atribut exclusiv uman, deoarece constatăm cu uşurinţă că şi alte fiinţe comunică, evident prin forme specifice, dar nu specificitatea este cea care ne dă dreptul să vorbim despre comunicare, întrucât chiar vorbirea –atribut exculsiv uman- este o manifestare cu un element special.

Comunicarea constă în transmiterea şi schimbul de informaţii (mesaje) între persoane,în circulaţia de impresii şi de comenzi,în împărtăşirea de stări afective , de decizii şi de judecăţi de valoare care au ca scop final obţinerea de efecte la nivelul particular, interior al fiecărui individ.

Preluând această observaţie a specialiştilor în sistemul informaţional, să traducem pe înţelesul nostru mesajul: comunicarea însemnă a spune celor din jur cine eşti, pentru ce doreşti un anume lucru şi care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-şi atinge scopurile.

Comunicarea însemnă a tăcea , a aştepta reacţia, răspunsul celui căruia ai vrut să-i faci onoarea de a-l anunţa că exişti şi chiar de a-i spune ce vrei.

Procesele de comunicare umană sunt indispensabile în constituirea oricărui grup social. Psihologii au subliniat că în cadrul muncii în echipă comunicarea are un important rol de reglare şi de sincronizare a eforturilor individuale.

Este greu de imaginat unde ar fi ajuns colectivitatea umană-dacă ar fi ajuns fără capacitatea de a comunica.

Definirea termenului de “ comunicare”

Daniel Bougnoux, profesor la Universitatea Grenoble III-Stendhal , apelând la concepte cheie preluate din semiotică şi din pragmatic, crede că a comunica înseamnă, înainte de toate “ a avea în comun”.

În acest caz, lumea modernă şi reţelele care o definesc reînnoiesc mereu modalităţile prin care oamenii sunt împreună şi ramifică lumile. Această ramificare duce, în mod inevitabil, la fărâmiţare.

Comunicarea gândurilor, a sentimentelor, a succeselor şi a neîmplinirilor, iată singura soluţie de supravieţuire pe pământ a oamenilor şi a colectivităţii.

A comunica înseamnă a supravieţui şi a învăţa şi pe alţii să supravieţuiască. Comunicarea este primul semnal dat de viaţă. Putem însă reţine definiţia cercetătorilor de la Universitatea din Amsterdam: În concepţia noastră, pentru ca transferul de informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, comunicarea devine un proces prin care un emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului efecte.

În acest sens, dacă fără interlocutor comunicarea nu are rost, rămâne să vedem care este scopul ei, de ce anume comunicăm, cu sau fără efort, respectând ori nu anumite reguli.

În ţara noastră, ştiinţele comunicării, cu studii elaborate special, s-au dezvoltat destul de târziu. De asemenea, o contribuţie specială , de o valoare remarcabilă, prezintă lucrările profesorilor Mihai Coman şi Mihai Dinu, ambii de la Universitatea din Bucureşti.

Când intenţionaăm să vorbim despre comunicare, fie şi din raţiuni tangenţiale la o altă temă propusă spre dezbatere, observăm aproape imediat un fenomen interesant: termenul de comunicare se prezintă sub forma unei aglomerări conceptuale cu multiple ramificaţii , fiind văzut drept parte integrată şi, în acelaşi tim, cuprinzând proceduri al un număr mare de ştiinţe.

Comunicarea poate căpăta astfel accentele unor definiţii lingvistice, psihologice şi psihosociale, filosofice, matematice, pedagogia şi iată că Jean Lohise când se referă la termenul de comunicare afirmă:

“fiecare domeniu al cunoaşterii are definiţia sau definiţiile lui care accentuează, după caz, schimbul, contactul, transferul, transportul,energia, informaţia….”

Cominicarea trebuie privită prin prisma faptului că posedă un trecut, un prezent şi un viitor: conform unei atare viziuni de origine tranzacţională, comunicarea este determinată de o perspectivă dinamică. Este greu să ne imaginăm un proces comunicaţional fără a face apel la aspectele care îl determină, la cauzele acestuia( cauze care se află în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat); astfel modalităţile de interrelaţionare comunicaţională se bazează pe experienţa noastră în acest domeniu şi iau forma acestei experienţe( o persoană care a vorbit în tren cu alte persoane şi s-a simţit bine în aceste condiţii va aborda mai deschis comunicarea într-o altă călătorie cu trenul, deşi călătorii din compartiment sunt acum cu alţii).

Comunicarea este un proces irepetabil şi ireversibil; fiecare experienţă de comunicare produce schimbări în persoanele implicate, schimbări care vor condiţiona acest deziderat. ( iată o perspectivă de acest gen: aţi spus ceva ce nu doreaţi, dar nu aţi mai putut să vă luaţi vorbele înapoi, să fie ca şi când nu le-aţi fi rostit niciodată).