Investigație socială

1. Ce este dizabilitatea?

Dizabilitatea este o stare socială și nu o condiție medicală . În ceea ce privește o definiție a dizabilității la nivel național trebuie menționat faptul că în legislația românească este încă prezentă sintagma de persoană cu handicap în locul sintagmei de persoană cu dizabilitate.

Dizabilitatea, ca şi concept analitic, implică o serie de dificultăţi determinate de diversitatea definiţiilor şi încadrărilor administrative de la nivelul fiecărei ţări. Abordarea europeană consideră dizabilitatea ca o construcţie socială, în timp ce politicile sociale naţionale definesc dizabilitatea mai degrabă în termeni medicali, ca evaluare a funcţionalităţii sau ca incapacitate .

Legea numarul 448 din 6 decembrie 2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, modificată și completată în septembrie 2010, cea mai importantă lege în domeniul dizabilității – reglementează în privința persoanelor cu handicap, nu a persoanelor cu dizabilități.

Conform legii amintite mai sus, ”persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și / sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale”.

În momentul de față, noile tendințe pe plan mondial impun termenul de persoană dizabilitată (de către societate), în locul celei de persoană cu dizabilități, tocmai pentru a sublinia faptul că dizabilitatea nu este un atribut al persoanei ci este un atribut al relației persoană – mediu. Mediul neadaptat este cel care dizabilitează o persoană datorită barierelor arhitecturale pe care acesta le întâmpină .

Încercările de explicare a dizabilității ca diferență nu sunt noi; aceasta a constituit dintotdeauna o caracteristică marcantă a unor indivizi. Pe de altă parte, studiul sistematic al acestui fenomen este de dată relativ recentă. Conceptele de bază ale acestei discipline au fost împrumutate din alte domenii ale științelor umane. În consecință, discursul privind dizabilitatea a fost dominat de asocierea cu limbajul medicinei, psihologiei și sociologiei.

Organizația Mondială a Sănătății propune următoarea definiție a dizabilității: “Dizabilitatea este reprezentată de orice restricție sau lipsă (rezultată în urma unei infirmități) a capacității (abilității) de a îndeplini o activitate în maniera sau la nivelul considerate normale pentru o ființă umană” .

La nivelul Uniunii Europene, dizabilitatea este văzută ca o problemă a întregii societăți. Aceasta presupune pregătirea și adaptarea continuă în toate sferele vieții, pentru primirea și menținerea acestor persoane în curentul principal al vieții sociale .

Gradele de handicap sunt: uşor, mediu, accentuat şi grav.

Tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare.

2. Modele și clasificări ale dizabilității

Ultimele decade au marcat o schimbare importantă în ceea ce priveşte politicile publice privind persoanele cu dizabilităţi la nivel global. Modelul medicalizat, predominant în întreaga Europă până în anii ’80, axat pe recuperare medicală şi asigurarea pasivă a unui venit minim financiar, a fost înlocuit cu o paradigmă bazată pe dreptul la şanse egale, nondiscriminare şi participare. Modelul social promovat de grupurile pentru drepturile civile ale persoanelor cu dizabilităţi, practic, face trecerea de la blamarea exclusivă a limitărilor fizice, intelectuale sau de altă natură ale persoanelor individuale către o analiză critică a mediului fizic şi social şi a limitărilor impuse de societate asupra anumitor grupuri sau categorii de persoane. Prin urmare alături de conceptul de persoană cu dizabilităţi trebuie tratate şi barierele externe (“disabling society”) .

Modelul Medical al Dizabilităţii: În cadrul modelului medical, dizabilitatea este înţeleasă ca fiind o problemă individuală, cauzată direct de boală, traumă sau orice altă stare de sănătate, care necesită îngrijire medicală oferită ca tratament individual de către profesioniști. Dacă, de exemplu, o persoană are o infirmitate vizuală, de mobilitate sau auditivă, incapacitatea sa de a vedea, merge sau auzi, este percepută ca fiind dizabilitatea sa personală. Modelul medical este uneori, de asemenea, cunoscut drept “modelul tragediei personale” pentru că priveşte dificultăţile prin care trec persoanele cu infirmităţi, ca fiind provocate de modul în care sunt formate trupurile lor şi de experienţa pe care o au în a face anumite lucruri. Conduita dizabilității are ca scop vindecarea sau adaptarea și schimbarea comportamentului pacientului, iar îngrijirea medicală devine subiectul principal.