Extras din proiect
1. Ce este dizabilitatea?
Dizabilitatea este o stare socială și nu o condiție medicală . În ceea ce privește o definiție a dizabilității la nivel național trebuie menționat faptul că în legislația românească este încă prezentă sintagma de persoană cu handicap în locul sintagmei de persoană cu dizabilitate.
Dizabilitatea, ca şi concept analitic, implică o serie de dificultăţi determinate de diversitatea definiţiilor şi încadrărilor administrative de la nivelul fiecărei ţări. Abordarea europeană consideră dizabilitatea ca o construcţie socială, în timp ce politicile sociale naţionale definesc dizabilitatea mai degrabă în termeni medicali, ca evaluare a funcţionalităţii sau ca incapacitate .
Legea numarul 448 din 6 decembrie 2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, modificată și completată în septembrie 2010, cea mai importantă lege în domeniul dizabilității – reglementează în privința persoanelor cu handicap, nu a persoanelor cu dizabilități.
Conform legii amintite mai sus, ”persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și / sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale”.
În momentul de față, noile tendințe pe plan mondial impun termenul de persoană dizabilitată (de către societate), în locul celei de persoană cu dizabilități, tocmai pentru a sublinia faptul că dizabilitatea nu este un atribut al persoanei ci este un atribut al relației persoană – mediu. Mediul neadaptat este cel care dizabilitează o persoană datorită barierelor arhitecturale pe care acesta le întâmpină .
Încercările de explicare a dizabilității ca diferență nu sunt noi; aceasta a constituit dintotdeauna o caracteristică marcantă a unor indivizi. Pe de altă parte, studiul sistematic al acestui fenomen este de dată relativ recentă. Conceptele de bază ale acestei discipline au fost împrumutate din alte domenii ale științelor umane. În consecință, discursul privind dizabilitatea a fost dominat de asocierea cu limbajul medicinei, psihologiei și sociologiei.
Organizația Mondială a Sănătății propune următoarea definiție a dizabilității: “Dizabilitatea este reprezentată de orice restricție sau lipsă (rezultată în urma unei infirmități) a capacității (abilității) de a îndeplini o activitate în maniera sau la nivelul considerate normale pentru o ființă umană” .
La nivelul Uniunii Europene, dizabilitatea este văzută ca o problemă a întregii societăți. Aceasta presupune pregătirea și adaptarea continuă în toate sferele vieții, pentru primirea și menținerea acestor persoane în curentul principal al vieții sociale .
Gradele de handicap sunt: uşor, mediu, accentuat şi grav.
Tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare.
2. Modele și clasificări ale dizabilității
Ultimele decade au marcat o schimbare importantă în ceea ce priveşte politicile publice privind persoanele cu dizabilităţi la nivel global. Modelul medicalizat, predominant în întreaga Europă până în anii ’80, axat pe recuperare medicală şi asigurarea pasivă a unui venit minim financiar, a fost înlocuit cu o paradigmă bazată pe dreptul la şanse egale, nondiscriminare şi participare. Modelul social promovat de grupurile pentru drepturile civile ale persoanelor cu dizabilităţi, practic, face trecerea de la blamarea exclusivă a limitărilor fizice, intelectuale sau de altă natură ale persoanelor individuale către o analiză critică a mediului fizic şi social şi a limitărilor impuse de societate asupra anumitor grupuri sau categorii de persoane. Prin urmare alături de conceptul de persoană cu dizabilităţi trebuie tratate şi barierele externe (“disabling society”) .
Modelul Medical al Dizabilităţii: În cadrul modelului medical, dizabilitatea este înţeleasă ca fiind o problemă individuală, cauzată direct de boală, traumă sau orice altă stare de sănătate, care necesită îngrijire medicală oferită ca tratament individual de către profesioniști. Dacă, de exemplu, o persoană are o infirmitate vizuală, de mobilitate sau auditivă, incapacitatea sa de a vedea, merge sau auzi, este percepută ca fiind dizabilitatea sa personală. Modelul medical este uneori, de asemenea, cunoscut drept “modelul tragediei personale” pentru că priveşte dificultăţile prin care trec persoanele cu infirmităţi, ca fiind provocate de modul în care sunt formate trupurile lor şi de experienţa pe care o au în a face anumite lucruri. Conduita dizabilității are ca scop vindecarea sau adaptarea și schimbarea comportamentului pacientului, iar îngrijirea medicală devine subiectul principal.
Bibliografie
1. Clasifiarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF)/ OMS Geneva – Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Bucureşti, Ed. MarLink, 2004
2. Comisia Europeană. 2006. Discriminarea în Uniunea Europeană. Fișa de țară România
3. Conform Legii nr.448/ 2006 din 06.12.2006, art.2. alin. 1
4. Diagnostic: Exclus de pe Piaţa Muncii - Piedici în ocuparea per¬soanelor cu dizabilităţi în Româ¬nia, Societatea Academică din Ro¬mânia, 2009
5. International Labour Organization, United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization, World Health Organization.CBR: A strategy for rehabilitation, equalization of opportunities, poverty reduction and social inclusion of people with disabilities. Geneva, World Health Organization, 2004
6. Manea, L., Protecţia socială a persoanelor cu handicap, Bucureşti, Casa de editură şi presă Şansa, 2000
7. Ponea, S., (2009). O lume diferită, o lume la fel. Integrarea socială a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, Editura Lumen, Iaşi
8. Pop, C., (2007). Calitatea vieţii în România. Seminar al Fundaţiei Europene pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă, în Calitatea Vieţii, XVIII, nr. 1-2
9. Precupeţu, I., Preoteasa, A.M., Pop, C., (2007). Calitatea vieţii în România: 1990-2006, în Calitatea vieţii, XVIII, nr. 3-4
10. Preda, M. Coord. (2009) Riscuri și inechități sociale în România, Iași, Ed.Polirom
11. Reeve, D. (2004) 'Psycho-emotional dimensions of disability and the social model', în C. Barnes and G. Mercer (eds) Implementing the Social Model of Disability: Theory and Research, Leeds: The Disability Press
12. Singer, G.H.S., Powers, L.E., (1993). Contributing to resilience in families: an overview, in Families, Disability and Empowerment. Active Coping Skills and Strategies for Family Intervention, edited by Singer, G.H.S., Paulh Brookes Publishing, Baltimore, Maryland
13. Zamfir, E., (1997). Psihologie Socială – texte alese, Editura Ankarom, Iaşi
14. Zipper, I.N., Simeonsson, R.J., (2003). Developmental vulnerability in young children with disabilities, în Fraser, M.W., coordonator, Risk and Resilience in childhood. An ecological perspective, NASW PRESS
15. Wolfensberger, W., The Principle of Normalisation in Human Services, National Institute of Mintal Retardation, Toronto, 1972
16. World report on disability 2011 © World Health Organization 2011, vezi: http://whqlibdoc. who.int/publications/2011/9789240685215_eng.pdf
17. World Health Organization, The World Bank. (2011). World Report on Disability
18. www.anph.ro
Preview document
Conținut arhivă zip
- Investigatie sociala.docx