Răspunderea penală

Răspunderea penală este instituția juridică fundamentală a dreptului penal care alături de instituția infracțiunii și instituția sancțiunilor formează pilonii oricărui sistem de drept penal1 .

De regulă realizarea ordinii de drept penal se realizează prin conformare, adică prin adoptarea de bunăvoie a conduitei pretinse destinatarilor lor de normele dreptului penal. Există de asemenea un anumit număr de persoane care nu se conformează legii penale și săvârșesc infracțiuni. În situația de față realizarea ordinii de drept este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicare sancțiunilor prevăzute de normele încălcate față de cei care au săvârșit faptele interzise de norma penală.2

Între aceste instituții există o strânsă interdependență, adică aplicarea pedepsei nu poate fi justificată decât de existența răspunderii penale a infractorului, iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârșirea unei infracțiuni.

Însăși definiția noțiunii de răspundere juridică a ridicat multiple controverse. Mai întâi de toate, trebuie menționat faptul că găsirea unei definiții pentru aceasta instituție tine nu atât de dreptul penal, cât de teoria generală a dreptului, în primul rând și că definițiile vor fi puțin diferite în cazul fiecărei școli de drept aparte. Astfel Henri Lalou, pornind de la înțelesul etimologic al cuvântului “răspundere”, leagă ideea de răspundere de obligația care rezultă dintr-o încălcare. Doctrina italiană, orientându-se mai specific spre răspunderea penală, o definește pe aceasta ca fiind obligația infractorului de a suporta pedeapsa penală. Școala germană, cu iluștrii săi reprezentanți G. Haney și Wagner, afirmă că răspunderea este expresia “unei măsuri a conduitei cerute de lege”. Savantul român I. Iovănaș concepe răspunderea juridică ca pe o “expresie

1 I. Oancea, în “Explicații teoretice ale codului penal român”, p. gen. Vol. I, ed. Academiei, București, 1969, p.99

2 C. Bulai „Drept penal - Partea Generală Ed. All. Beck Bucurtești 1997 pag 310

3

a condamnării de către stat a unei conduite ilicite, care constă într-o obligație de a suporta o privațiune”3

Răspunderea penală este cea mai aspră formă a răspunderii juridice. Răspunderea penală implică obligația unei persoane de a răspunde în fața organelor de urmărire penală și apoi în fața instanței de judecată pentru fapta prevăzută de legea penală pe care a săvârșit-o, obligația de a suporta măsurile de constrângere penală prevăzute de lege pentru săvârșirea infracțiunii și obligația de a executa pedeapsa aplicată. Executarea obligațiilor ce decurg din răspunderea penală este impusă prin forța de coerciție a statului. Săvârșirea infracțiunii este singurul temei al răspunderii penale. Aceasta implică, din punct de vedere obiectiv, săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar din punct de vedere subiectiv vinovăția persoanei în săvârșirea faptei. 4

În doctrină, unii autori definesc răspunderea penală ca fiind obligația de a suporta și executa o pedeapsă si dreptul corelativ al statului de a aplica o astfel de pedeapsă ca urmare a comiterii unei infracțiuni și de a obliga prin constrangere pe infractor sa execute o astfel de pedeapsă.5 Alți autori definesc răspunderea peanală ca fiind un raport juridic de constrângere născut ca urmare a săvârșirii unei infracșiouni.El se stabilește între stat și infractor.În cadrul acestui raport juridic statul are dreptul să tragă la răspundere pe infractor, să-i aplice sancțiunea prevăzută de lege și să-l constrângă să o execute. Răspunerea penală constituie alături de infracțiune și pedeapsă una din instituțiile fundamentale ale dreptului penal.6 Din definițiile de mai sus, rezultă ca raspunderea penală nu se identifică cu însuși raportul juridic penal, ci doar cu o parte a acestuia, respectiv cu conținutul său.