Cromatografia

Cromatografia este o metodă de analiză care se bazează pe separarea în zone spaţiale distinct a componenţilor unui amestec la trecerea acestuia printr-un mediu în care componenţii se deplasează cu viteze diferite. Termenul de cromatografie provine de la cuvântul grecesc “chroma” care înseamnă culoare.

În cromatografie se disting două faze: faza staţionară (faza fixă) şi faza mobilă (eluentul). Faza staţionară este reprezentată de materialul prin care circulă proba şi care asigură separarea componenţilor din amestec iar faza mobilă este fluidul (lichid sau gazos) care transportă proba la suprafaţa fazei staţionare.

Clasificarea metodelor cromatografice

După mecanismul de separare, metodele cromatografice pot fi împărţite astfel: cromatografie de adsorbţie, cromatografie de partiţie, cromatografie de schimb ionic, cromatografie de excludere moleculară şi cromatografie de afinitate. Dacă se ţine seama de starea de agregare a celor două faze, metodele cromatografiece sunt clasificate în: metode cromatografice de tip solid-lichid, lichid-lichid, lichid-gaz.

Cromatografia de adsorbţie se bazează pe adsorbţia diferenţiată a componenţilor unui amestec pe un suport adsorbant şi deplasarea acestora, sub acţiunea fazei mobile, cu viteze invers proporţionale cu tăria forţelor de adsorbţie. Între suportul adsorbant şi substanţele care se deplasează peste faza staţionară se stabilesc interacţii intermoleculare de tipul: dipol-dipol, van der Waals, legături de hydrogen care conduc la o adsorbţie fizică, reversibilă. În cazul în care s-ar forma legături chimice, procesul s-ar numi chemoasorbţie; deoarece chemoasorbţia este un process ireversibil nu prezintă interes pentru cromatografie.

Cromatografia de partiţie are ca punct de referinţă coeficienţii de repartiţie diferiţi ai componenţilor unui amestec între două faze nemiscibile sau parţial miscibile: apa sau alt solvent polar (faza staţionară) sau un solvent organic (faza mobilă)

Coeficienţii de repartiţie sunt dependenţi de structura chimică şi de solubilitatea substanţelor în cele două faze, substanţele de analizat dizolvându-se preferenţial în faza staţionară şi faza mobilă. Componentul cu solubilitate mai mare în faza mobilă va avea o viteză de deplasare superioară, comparative cu componentul cu solubilitate mai mare în faza staţionară care se va deplasa cu o viteză scăzută.

Cromatografia de schimb ionic utilizează ca fază staţionară schimbătorii de ioni. Schimbătorii de ioni sunt substanţe de natură organică sau anorganică care au proprietatea de a schimba un ion propriu cu un alt ion din mediul lichid cu care se află în contact