Caragiale

Trahanache, “venerabilul” neica Zaharia, prezidentul tuturor “comitetelor si comitiilor” din judet, “stalpul” local al partidului de guvernamant, este un vanitos înselat si care se însala asupra propriei persoane. Pozitia lui sociala si presupusa autoritate politica si familiala sunt subminate de autor, în registru comic, printr-o supra-accentuare a factorilor degradarii, îndeosebi prin accentuarea senilitatii. Trahanache e un ticait de o viclenie rudimentara (la santajul lui Catavencu, pregateste un contrasantaj), cu stereotipii de comportament si de limbaj (el recomanda tuturor sa aiba putintica rabdare) si cu o gandire plata, capabil sa se entuziasmeze în fata unor truisme precum cele debitate de fiul sau de la facultate: “unde nu e moral, acolo e coruptie, si o sotietate fara printipuri, care va sa zica ca nu le are”. Numele lui sugereaza zahariseala (ramolismentul) si capacitatea de a se modela usor (trahana înseamna, în lb. greaca, o coca moale). Pe neica Zaharia îl modeleaza “enteresul si iar enteresul”, ordinele superiorilor “de la centru” si toti aceia care exercita diverse influente asupra sa, îndeosebi coana Joitica. Pentru Zoe, Trahanache are un adevarat cult si, cel putin în aparenta, nimic nu-i clinteste încrederea în ea, cum nimic nu-i clinteste marea prietenie pentru Tipatescu (“eu n-am prefect! eu am prietin!”). Candoarea comica, fie ea doar una ipocrita, de fatada, refuzul de a crede în autenticitatea scrisorii compromitatoare (considerata plastografie), îngaduie încadrarea personajului în seria tipologica a încornoratului ramolit, simpatic prin multimea efectelor comice pe care le produce în mod voluntar sau involuntar.

Tipatescu, prefectul judetului, corespunde junelui-prim din teatrul comic clasic, însa pasiunea cu care îl iubeste Zoe si lipsa lui de vointa îl fac prizonierul - fara sanse de evadare - al unui triunghi conjugal banal si tihnit, banuit de toata lumea (cu exceptia lui Trahanache) si transformat de Catavencu în obiect de santaj. In calitate de prefect, Tipatescu este un orgolios fara masura, care, desi tradeaza o mentalitate de stapan medieval, conducand judetul ca pe propria mosie, considera ca i s-ar cuveni o cariera cu mult mai stralucita si îsi priveste slujba în orasul de provincie ca pe un adevarat sacrificiu patriotic. In realitate, orgoliul lui este consecinta unui caracter slab, Tipatescu fiind un barbat lipsit de vointa si de curaj, supus autoritatii unei femei voluntare si multumindu-se sa lase lucrurile asa cum sunt, sa profite de confortul meschin oferit de relatia adulterina cu Zoe: “mosia-mosie, fonctia-fonctie, coana Joitica-coana Joitica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... babachii”. Pus în fata santajului lui Catavencu, Tipatescu, desi încearca s-o încurajeze pe Zoe, este depasit de situatie si nu gaseste nici un mijloc de aparare sau o solutie.

Zoe Trahanache este cea mai distinsa dintre personajele feminine ale comediilor lui Caragiale. Textul nu ne da nici un indiciu ca ar fi ignoranta, vulgara ori lipsita de sentimente. Zoe este o femeie voluntara care, pentru a nu contraria prejudecatile celor din jur, joaca comedia slabiciunii feminine. Speriata de santajul lui Catavencu, ea încearca sa-l convinga pe Tipatescu sa accepte conditiile avocatului, facand uz de lacrimi, lesinuri si de alte arme din arsenalul lamentatiei feminine. Nereusind pe aceasta cale, Zoe pune piciorul în prag si îsi da la iveala firea autoritara, strigandu-i lui Tipatescu: “Eu îl aleg, eu si cu barbatu-meu!”. Mai abila decat barbatii politici din jurul ei, cand îsi da seama ca Nae Catavencu este învins, Zoe nu se razbuna si nu-l pedepseste, ci îl iarta si-i castiga devotamentul, amintindu-i ca vor mai fi “si alte camere”, adica alte prilejuri de a ajunge deputat, cu conditia ca fostul dusman sa-i devina aliat si sa-i accepte patronajul. Aceasta abilitate este una dintre armele seductiei pe care Zoe o exercita asupra tuturor barbatilor, de la Tipatescu si Trahanache la Pristanda si la Cetateanul turmentat, acesta din urma omagiind-o cu o formula comic-echivoca (“In sanatatea coanei Joiticii, ca-i dama buna!”).

Nae Catavencu, avocat, director-proprietar al ziarului Racnetul Carpatilor, este un arivist care umbla cu “machiaverlacuri” si e constient de metodele alese, pentru ca mereu citeaza propozitia lui Machiavelli (“scopul scuza mijloacele”), desi o atribuie, cu efect comic, “nemuritorului Gambetta”. Motivatia actiunilor sale porneste din convingerea ca, desi este marginalizat si umilit în plan politic, le este superior tuturor celorlalti. Refuzand toate contrapropunerile lui Tipatescu pentru stingerea scandalului, îi declara limpede acestuia: “Ce vreau? {tii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atata vreme, vreau ceea ce merit în orasul acesta de gogomani unde sunt cel dintai... între fruntasii politici”. Catavencu e un ambitios lipsit de tenacitate, de aceea evolutia lui e inversa fata de intentiile initiale. Pierzand instrumentul de santaj, se resemneaza repede, se gudura pe langa Zoe si se supune imediat, accepta sa conduca manifestatia în cinstea rivalului politic, simtind ca protectia femeii e o sansa mai mare de parvenitism politic pentru viitor. Labilitatea comportamentului sau provine din viclenie, din capacitatea adaptarii rapide la orice situatie, fara complexe sau mustrari de constiinta. El este bine pregatit pentru viata politica din urbea lui, are vivacitate, nu se împiedica de considerente morale si e un frenetic al discursului incoerent, delirînd cu enorme erori de cultura si de gramatica. Demagogia este principala caracteristica a personajului, numele lui Catavencu devenind astfel simbolul unui tip uman si al unor moravuri politice adanc înradacinate, pe care I. L. Caragiale le satirizeaza necrutator.

Farfuridi intra în aceeasi categorie a demagogilor. El este însa un prost fudul. Are despre sine pareri superlative si nu se sfieste sa le marturiseasca public, admirandu-se în ipostaza sa de cetatean activ, nelipsit din viata urbei: “Eu, am n-am sa-ntalnesc pe cineva, la zece fix ma duc în targ”. La fel de stupid si emfatic îsi proclama convingerile politice hilare: “tradare sa fie, dar s-o stim si noi”; “iubesc tradarea, dar urasc pe tradatori”. Insuficienta intelectuala a personajului, obtuzitatea mintii sale se releva prin totala confuzie semantica si logica a discursurilor, care, îndeosebi atunci cand se refera la revizuirea constitutiei, contin mostre delicioase de umor absurd: “Din doua una, dati-mi voie, ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo si anume în punctele esentiale”.