Managementul Strategic

Managementul este cea mai noua dintre stiinte si cea mai veche dintre arte [J. J. Serven Screiber].

Termenul strategie are o istorie multimilenara. Utilizat pentru prima data pentru a defini arta razboiului în China antica, în urma cu circa 2500 de ani de catre Sun-Tzu, termenul nu le-a fost strain nici istoricilor antici Tucidide si Xenofon, sau împaratului roman Cezar. De altfel, în antichitatea greaca, termenul se folosea înca referitor la rolul comandantului unei armate. Exceptia a fost reprezentata de secolul lui Pericle, cca 400-500 Î.H, când termenului i s-a atribuit si sensul de abilitate de conducere si administrativa, putere si convingere prin oratorie. Un secol mai târziu, în timpul lui Alexandru Macedon (cca 330-300 Î.H.), strategia se referea la abilitatea desfasurarii fortelor pentru a coplesi dusmanul si a putea crea un sistem unitar de guvernare în imensul, dar efemerul sau imperiu.

În a doua parte a secolului al XX-lea, termenul a fost redescoperit de Mao Tze Dong, care a conceput o strategie de razboi revolutionar în cadrul unui razboi civil si de generalul Charles de Gaulle, cel care a condus Franta în timpul celui de-al doilea razboi mondial, devenit ulterior primul presedinte al acesteia. Nu îi putem omite nici pe Iosif V. Stalin si Adolf Hitler, carora strategia le-a furnizat armele pentru a-si desfasura fiecare propriul razboi. Pentru primul, scopul razboiului era obtinerea unei paci avantajoase, iar pentru cel de-al doilea, dominarea lumii de catre rasa ariana.

Mult timp rezervat artei militare, în ultimii treizeci de ani, pe plan mondial, conceptul de strategie a intrat în vocabularul cotidian al managerilor firmei, iar planificarea strategica a devenit parte integranta a functionarii marilor firme.

Interesul pentru strategie manifestat în cadrul firmelor a fost provocat de faptul ca mediul extern a devenit din ce în ce mai dinamic si imprevizibil, aceasta permitându-i întreprinderii sa influenteze, prin anticipare, evolutia mediului sau înconjurator.

Daca primul instrument formalizat al reflectiei strategice a fost celebra curba de viata a produsului, introdusa pe scara larga în anii 50, punctul de plecare al demersului strategic modern si popularizarea notiunii de strategie se datoreaza, fara îndoiala, în mare parte, lui I. H. Ansoff si reprezentantilor scolii Harvard, precum si marilor cabinete de consultanta americane  Boston Consulting Group (BCG), Mc. Kinsey, Arthur D. Little (ADL)  care, în anii 60, au dezvoltat mai multe modele de analiza strategica.

Conceptul de strategie s-a impus în teoria si practica managementului în cel de-al saselea deceniu al secolului al XX-lea, când, în conditiile redresarii economice dupa cel de-al doilea razboi mondial si apoi ale dezvoltarii economice spectaculoase, schimbarile produse în mediile de afaceri au devenit tot mai profunde, iar raspunsurile firmelor la aceste schimbari tot mai importante. Aceste raspunsuri s-au cristalizat, progresiv, în sistemul managementului strategic, care a impus conceptul de strategie drept elementul central al acestui sistem.

Prima abordare temeinica si de sine statatoare a strategiei a apartinut, însa, lui Alfred Chandler în lucrarea Strategy and Structure, publicata în anul 1962. Strategia este definita ca determinarea pe termen lung a scopurilor si obiectivelor unei întreprinderi, adoptarea cursurilor de actiune si alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor. Principala deficienta a acestei definitii rezida în absenta diferentierii procesului de elaborare a strategiei de strategia însasi.

Primii specialisti care au realizat aceasta diferentiere au fost Kenneth Andrews si Igor Ansoff. Andrews defineste strategia ca fiind: structura obiectivelor, telurilor sau scopurilor, politicile si planurile majore pentru realizarea lor, astfel stabilite încât sa defineasca obiectul actual sau viitor de activitate al afacerii si tipul de întreprindere prezent sau preconizat.

Igor Ansoff trateaza strategia ca axul comun al activitatii economice, pe care organizatia o realizeaza sau prevede sa o faca în viitor. El identifica patru componente ale strategiei: domeniul produs/piata, vectorul de crestere, avantajul competitiv si sinergia. De asemenea, el precizeaza ca strategia este ansamblul criteriilor de decizie care ghideaza comportamentul unui agent economic, de exemplu :

9 criterii ce permit masurarea performantelor actuale si viitoare ale firmei. Criteriile calitative sunt denumite orientari, iar cele cantitative, obiective;

9 regulile care reglementeaza raporturile firmei cu mediul sau: ce tehnici de productie trebuie puse la punct, unde si cui vinde produsele si cum îsi asigura avantajul asupra concurentilor. Acest ansamblu de reguli formeaza cuplul produs-piata sau strategia comerciala;