Motivația

Ca si in cazul altor stiinte, in psihologie se urmareste atat surprinderea si descrierea fenomenelor – a actelor de conduita - , cat si a determinismului lor, a cauzelor concrete care le-au generat. Nici un act comportamental nu apare si nu se manifesta in sine, fara o anumita incitare, fara o anumita directionare si sustinere energetica. Chiar si in cazul absentei unui obiectiv sau unui scop, un comportament are la baza actiunea unei cauze.

Definirea motivatiei si stabilirea rolului ei in explicarea comportamentului este departe a se fi finalizat din punctul de vedere al psihologilor. De vreme ce nu exista un acord in acest sens, notiunea ramane foarte confuza, iar sensurile date conceptului multiple.

Astfel, in „ Marele Dictionar al Psihologiei”, motivatia este definita ca o suma de „procese fiziologice si psihologice responsabile de declansarea, mentineea si incetarea unui comportament, ca si de valoarea apetitiva sau aversiva conferita elementelor de mediu asupra carora se exercita acel comportament” (Larousse, 2006, p.773).

Rand pe rand, motivatia a fost considerata o stimulare si descarcare de energie, o reactie invatata, asociata unui stimul, un factor psihologic care influenteaza comportamentul, o activitate spontana care energizeaza organismul si explica trecerea de la o stare de repaus la alta de actiune etc.

Intr-o acceptiune riguroasa, prin motivatie se intelege „o forma specifica de reflectare prin care se semnaleaza mecanismelor de comanda – control ale sistemului personalitatii o osclatie de la starea initiala de echilibru, un deficit energetico – informational sau o necesitate ce trebuie satisfacuta” (Golu, 2002, p. 571).

Spre deosebire de un psihofiziolog, pentru un psiholog, motivatia nu reprezinta o stare biochimica a unui tesut, nici o activare de celule nervoase, ci intrarea dinamica in relatie a subiectului cu lumea, orientarea activa a coportamentului sau spre o categorie preferentiala de situatii sau obiecte.(Nuttin apud Zlate, 2006, p.242). Motivatia nu se reduce la o cantitate de energie, nici la impulsuri oarbe si inconstiente.

Datorita functiilor cognitive, motivatia devine o structura cognitiv – dinamica care dirijeaza actiunea spre scopuri concrete. Deoarece comportamentul nu este o reactie oarecare, ci o activitate dirijata, scopul este cel care, in mare parte, regleaza aceasta dirijare.

In definirea motivatiei, Nuttin se bazeaza pe conceperea relationala a comportamentului, plasand punctul de plecare al motivatiei in caracterul dinamic al relatiei care uneste individul cu mediul sau. Astfel, „termenul general si abstract de motivatie va fi folosit pentru a desemna aspectul dinamic si directional (selectiv sau preferential) al comportamentului. Motivatia este cea care, in ultima analiza, este responsabila de faptul ca un comportament se orienteaza, de preferinta, spre o categorie de obiecte mai mult decat spre alta” (Nuttin apud Zlate, 2006, p.242).

Se poate deduce din aceasta ultima definitie ca motivatia reprezinta un ansamblu de factori interni care determna comportamentul. Stimulii externi pot capata valente motivationale numai daca a o semnificatie in raport cu conditiile interne. Legatura dintre interior si exterior se formeaza in timp, ca urmare a relatiilor de interconditionare dintre subiect si lume – trebuintele sunt conditii ale vietii, procese care semnaleaza perturbari de tipul exceselor si privatiunilor care au intervenit. Alaturi de acestea se dezvolta impulsuri (trebuinte aflate in stare de excitabilitate accentuata, expresiva), intentii (implicari proiective ale subiectului in actiune), valente (orientari afective spre anumite rezultate) si tendinte (forte directionate mai mult sa mai putin precis). Ansamblul acestor stari de necesitate ce se cer a fi satisfacute si care-l imping, il instiga si il determina pe individ pentru a si le satisface formeaza sfera motivatiei acestuia.