Paradigme Sociologice

Teoria sistemelor din perspectiva lui Luhmann

Sociologul german N. Luhmann, este cel căruia i se aplică trofeul pentru reînnoire funcţionalistă. Supus criticilor şi având un decalaj tot mai mare faţă de societatea americană, funcţionalismul începe să piardă teren la jumătatea anilor ´60 şi îşi recapătă întrucâtva puterile la începutul anilor ´80. Între timp prestigiul lui Parsons nu este distrus definitiv: N. Luhmann şi Habermas în Germania, F. Bourricaud şi F. Chazel în Franţa, au propus o nouă discuţie asupra teoriei şi contribuţiei sociologice a lui Parsons. Înnoirea conceptuală a analizei sistemice reprezintă, pe de o parte ocazia de a construi noi alianţe între biologie şi ştiinţele sociale. Sistemul s-a dovedit a fi cel mai eficient mod de a reaprinde flacăra funcţionalismului abia începând cu activitatea lui Luhmann.

La adresa operei sociologice a lui Parsons şi în special la adresa structuro-funcţionalismului, criticii au adus multe acuze:

• Abstractizarea teoretică este prea accentuată;

• Lipsa de atenţie faţă de funcţionarea grupurilor sociale concrete, de relaţiile efective de putere şi de situaţiile conflictuale;

• Tendinţa de a supraestima procesul de integrare indus de schimbarea socială.

În urma cercetărilor realizate de către alţi specialişti, referitoare la schimbarea socială, se poate observa că evoluţia societăţilor este mai puţin liniară decât crede Parsons, iar diferenţierea nu este întotdeuna o regulă şi, în plus se pot constata ritmuri de dezvoltare inegale între sferele instituţionale care alcătuiesc societatea. În dorinţa de a elimina aporiile care au contribuit la declinul funcţionalismului, J.Alexander şi P.Colomy, propun dezvoltare neo-funcţionalismului . Astfel, J.Alexander recladeşte abordarea funcţionalistă gândind societatea după modelul unui corp compus din elemente interactive, sistem separabil de mediul său şi supus unui joc de forţe deloc predeterminate de o instanţă superioara oarecare. În al doilea rând, J.Alexander îşi doreşte să reabiliteze devianţa aşezând-o alături de integrare şi acţiune – alături de ordine.

Niklas Luhmann realizează o reducere a complexităţii, astfel încât se pretinde arhitectul unei sociologii generale, deschisă tuturor curentelor teoretice străine, de obicei, de teritoriul sociologic.

În primele sale lucrări, N. Luhmann încercă să concilieze logica genetică (cum apar structurile rolului?) şi logica integrativă (cum poate un sistem incita membrii să contribuie la buna sa funcţionare?). respingând antropocentrimul sociologiei tradiţionale, Luhmann este mai puţin interesat de oameni decât de sisteme. La fel ca şi Y. Barel în Franţa, sociologul german se alătură teoriilor sistemelor autoreferente, analize care apar în anii ´70 la răscrucea dintre biologie, teoriile informării şi cibernetică. Abordări deschizătoare de drumuri, aceste teorii păstrează ideea că un sistem nu poate fi conceput independent de mediul său. Ele admit însă un nou postulat, în virtutea căruia procesul de organizare şi adaptare a sistemului depinde de efectele aleatorii neprogramate de mediu.

Apar astfel în mijlocul scenei fenomene de autopoieză. În domeniul lucrărilor din ştiinţele naturii, cea mai completa teoretizare a acestui tip de fenomen se datorează biologului F. Varela (Principles of Biological Autonomii). Acesta arata ca sistemele vii autonome se autoreproduc (vorbim atunci de autopoiesis ) în măsura în care firul ce duce la schimbare este reprezentat mai degrabă de transformările interne ale sistemelor decât de efectul mecanic al perturbarilor mediului. Trebuie menţinată aici remarca făcută de Luhmann la adresa tuturor sistemelor caracterizate de autopoiesis: din punct de vedere operaţional toate sunt închise, iar din punct de vedere energetic toate sunt deschise, au relaţii materiale, energetice cu mediul. Însă, relaţiile de tip autopoesis nu sunt niciodată caracterizate şi declanşate de mediu. Starea internă a unui sistem este determinată de sistem şi nu de mediu. Conceptul lui Luhmann ,,autopoiesis” trimite la căutarea unor forme autonome de producţie şi reproducţie a unităţilor sistemice. Orice sistem are propiul lui mod de autopoiesis, de a se construi şi de a se reconstrui mereu din acele elemente din care este compus.