Polonia în Perioada Interbelică

1)Refacerea statului polonez şi relaţiile cu vecinii

Din punct de vedere istoric, Polonia a fost împărţită în secolul al XVIII-lea între Rusia, Prusia şi Austria. Chestiunea poloneză a fost redeschisă în anul 1916, când la 5 noiembrie se proclamă concomitent la Varşovia şi Lublin, de către comandanţii zonelor de ocupaţie germană şi austriacă, constituirea unui stat independent polonez, fără a i se fixa însă, frontierele. Actul de la 5 noiembrie 1916 a fost benefic pentru cauza poloneză, întrucât a contribuit la informarea cancelariilor occidentale asupra importanţei internaţionale a chestiunii poloneze. În acest context, preşedintele american Woodrow Wilson declara în ianuarie 1917 că toţi oamenii de stat sunt de acord cu crearea “unei Polonii unificate, independente şi autonome”. Intrarea în război a Statelor Unite şi izbucnirea revoluţiei ruse în cursul anului 1917 au influenţat decisiv soluţionarea chestiunii poloneze. Înfrângerea Puterilor Centrale, oficializată prin armistiţiul de la Compiégne din 11 noiembrie 1918 va aduce şi eliberarea polonezilor. În aceeaşi zi, este proclamată independenţa Poloniei.

La Conferinţa Păcii de la Paris, delegaţia poloneză a fost condusă de Roman Dmowski. Pentru a analiza şi a fundamenta deciziile privind cererile Poloniei, a fost înfiinţată la 12 februarie 1919 o Comisie specială în problemele frontierelor poloneze condusă de francezul Jules Cambon. Delegaţia poloneză dorea reconstituirea statului polono-lituanian din 1772, diminuat spre est, datorită populaţiilor alogene, însă extins spre vest şi nord prin integrarea unor foste posesiuni germane precum Silezia, Mazuria şi Pomerania. Frontierele polono-germane au fost stabilite prin Tratatul de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919. S-a hotărât ca portul Danzig să fie declarat oraş liber şi plasat sub protecţia Societăţii Naţiunilor, accesul făcându-se printr-un Coridor (o fâşie de teren lungă de aproximativ 80 de km) care împărţea în două teritoriul Prusiei Orientale, sporind astfel, resentimentele germanilor. În privinţa Sileziei de nord, bogată în resurse naturale, aceasta a fost împărţită între Germania şi Polonia, în conformitate cu rezultatele plebiscitelor organizate aici în 1920. Problemele teritoriale invocate de statul polonez în faţa Conferinţei de Pace au inclus şi Teschen-ul, aspect care a marcat negativ relaţiile polono-cehoslovace în perioada interbelică. Stabilitatea Europei Centrale a stat permanent sub semnul incertitudinii, eforturile de a reconcilia cele două părţi, inclusiv cele făcute de România în timpul ministeriatului lui Take Ionescu, fiind sortite eşecului. Cum organizarea unui plebiscit s-a dovedit a fi imposibilă, datorită violenţelor şi exceselor care au cuprins ambele părţi, linia finală a frontierei a fost fixată de Conferinţa Ambasadorilor la 20 iulie 1920, Cehoslovacia primind bazinul minier Ostrawa şi Jablunkov cu împrejurimile. Restul teritoriului i-a revenit Poloniei. În ceea ce priveşte graniţa polono-lituaniană, ea a fost definitiv stabilită de Conferinţa Ambasadorilor în martie 1923, Wilno rămânând Poloniei. Lituanienii au primit în schimb, teritoriul Memel administrat de Franţa între 1920-1923. În relaţia cu Uniunea Sovietică, armata poloneză aflată sub conducerea lui Jósef Pilsudski a întreprins în intervalul cronologic cuprins între decembrie 1919 şi ianuarie 1920, o serie de acţiuni militare cu scopul de a crea un stat ucrainean, ca zonă-tampon plasată strategic între Polonia şi Rusia bolşevică. Dacă iniţial, trupele poloneze au fost victorioase, între martie şi iulie 1920 au trecut în defensivă, armata bolşevică ajungând până în zona Varşoviei.