Turismul Balnear în Perspectivă Istorică și Religioasă

Primele forme de valorificare a proprietatilor terapeutice ale factorilor naturali de cura se pierd în timp si sunt legate de baile în apele termale. Experienta practica l-a învatat pe om ca anumite dureri sau boli, pot fi tratate ori ameliorate cu ajutorul anumitor ape minerale calde sau reci, anumite plante, sau în locuri caracterizate printr-o clima speciala. O scurta incursiune istorica ne arata ca turismul balnear are radacini adânci în istoria omenirii.

1. Perioada greco-romana

Îmbaierea a fost o consecinta importanta a culturii grecesti. În perioada greco-romana unii învatati si tamaduitori au utilizat apele termo-minerale în tratarea bolilor. Homer a fost primul care a laudat

calitatile îmbaierii în tratarea bolilor si Hipocrate (460-370 î.e.n.), a fost fondatorul terapiei naturale. Hipocrate a integrat apa, pamântul, aerul si focul, ca fiind cele patru elemente ce pot fi folosite

în determinarea cauzelor de boala sau sanatate (Adams F., The genuine works of Hippocrate, Edited in: Routh H., Balneology mineral water and spas in historical perspective, Clinics in Dermatologie, 14/ 1996, pag. 552). Mai târziu Asclepiade a folosit hidroterapia si bautul apei pentru pacientii sai si a recomandat baia ca element de sanatate (Jackson R., Water and spas in the clasical world, Edited in: Behari R.,

Balneology mineral water and spas in historical perspective, Clinics in Dermatologie, 14/ 1996, pag. 552).

Aceste idei au fost repede acceptate de romani, ceea ce a avut ca rezultat dezvoltarea bailor în teritoriile ocupate. În expansiunea sa în Europa, Imperiul roman a realizat, în Italia, Spania, Franta si chiar în România, adevarate opere de arta, acolo unde existau ape termale si minerale. O dovada graitoare, în acest sens,este si statiunea din vechea Dacie, Baile Herculane. Este una din putinele statiuni balneare construite de romani care îsi mai pastreaza si azi functia de alta data.

Istoricii au stabilit ca bazele acestei statiuni au fost puse de însusi împaratul raian, cuceritorul Daciei, în perioada 102-117 e.n. Numele actual al statiunii vine de la zeul Hercule, considerat în mitologia romana drept patron al izvoarelor termale si simbol al puterii. În cei aproape 165 de ani de stapânire romana, statiunea Herculane ajunsese sa fie cunoscuta în întregul Imperiu Roman.

Întemeind statiunea, romanii introduc acel cult balnear, pe care l-au luat de la greci si l-au îmbogatit (Iancu si Doina Gogâltan, Baile Herculane ghid balnear si turistic, Ed. Mirdor, Arad, 1992, pag. 20). Astfel baia romana, olanele apeductelor antice, inscriptiile latine Ad Aquas Herculi Sacras sau Thermae Herculi ad Mediam, precum si inscriptiile descoperite la Baile Herculane, prin care bolnavi veniti din diversele parti ale Imperiului roman (Galia, Nordul Africii, Asia Mica) multumeau zeilor ca s-au vindecat cu ajutorul apelor termale (Sebastian Bonifaciu  coordonator colectiv autori - Romania ghid turistic, Ed. Sport turism, Bucuresti, 1983, pag. 212) din statiunea noastra, situeaza România în rîndul tarilor europene cu o traditie balneara de peste doua milenii.

În perioada urmatoare caderii Imperiului roman, ca rezultat al plecarii romanilor, baile, construite în zonele

ocupate, au fost abandonate. La rândul lor, tamaduitorii arabi, au adoptat si recomandat folosirea apei în vindecarea bolilor. Abu Baker Al Razi (841-926) si majoritatea celorlalti, foloseau apa rece în tratarea pojarului (Clarke A., An essay on warm, cold and vapour bathing with practical observation on sea bthing,

disease of the skin, bilious, liver and dropsy, Routh H., Balneology mineral water and spas in historical perspective, Clinics in Dermatologie, 14/ 1996, pag. 553). Spania a beneficiat de civilizatia araba si, mai ales din secolul al saptelea, au început sa apara bai în regiunea Andalusiei. În Anglia, baia reprezenta o

preocupare doar pentru personalul religios. Izvoarele calde din Polonia au început sa fie vizitate din 1137 (Routh H, op. cit., pag. 553).

2. Evul mediu

În perioada medievala, mai ales din secolul al saptesprezecelea, în Europa devin faimoase, pentru apele lor cu puteri tamaduitoare, câteva locuri ca: Montecatini si Lucca în Italia; Varna în Bulgaria; Vichy si Bourbon  Lancy în Franta; Epsom si Tunbridge în Anglia.

Tot din aceasta perioada provine si originea cuvântului statiune balneara ( în engleza spa), ce are legatura cu belgianul Collin le Loup, un fierar ce în 1326 a mers la izvorul Espa de lânga Liege, în sudul Belgiei, aproape de granita cu Germania, pentru a-si tamadui corpul de boli. Espa, în limbajul volon, înseamna

fântâna (Lund J., Taking the waters: introduction to Balneology, Geo-Heat Bulletin, September 2000, pag. 2).Emigrarea europenilor în America de Nord, în secolele al optsprezecelea si al nouasprezecelea, a determinat si extinderea utilizarii apelor cu proprietati curative, în jurul carora s-au dezvoltat statiuni, renumite azi, cum ar fi Bedfort Springs, Pennsylvania, White Sulphur Springs, West Virginia si Hot Springs Arkansas. Daca în America locuitorilor lea scazut interesul pentru apele minerale, cu exceptia apei minerale îmbuteliate, în Europa, marea majoritate si-a mentinut interesul atât pentru apa minerala de baut

cât si pentru bai (Routh H, op. cit., pag. 553).

De-a lungul timpului, în jurul izvoarelor de ape termale, ape minerale, a zonelor cu namoluri terapeutice, au aparut diverse forme, de multe ori rudimentare, de punere în valoare a acestora, care s-au dezvoltat treptat în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea si al XIX-lea.