Noțiuni introductive în teoria dreptului - termenul și conceptul de drept

Conţinut: Termenul şi conceptul de drept. Izvoarele dreptului. Ramurile dreptului

Din punct de vedere etimologic, cuvântul drept, provine de la latinescul directum, însă, la modul figurativ termenul desemnează ceea ce este conform regulii legii.

Corespondentul cuvântului drept, în limba engleză este right, în limba germană şi olandeză este recht, în limba spaniolă este derecho, iar în limba italiană este diritto.

Încă de la început trebuie să subliniem faptul că termenul de drept indică acea calitate de a fi drept, calitate ce o poate avea un lucru, spre exemplu o linie, un drum etc, indică, de asemenea, o măsură sau un comportament uman.

În limbajul comun conotaţia termenului drept este de normă, respectiv, o formă de mărginire a posibilităţilor de manifestare a voinţei şi o obligativitate în comportament. Să ne imaginăm pentru un moment ce s-ar întâmpla, de exemplu, dacă fiecare ar face ce vrea, dacă nu ar exista un cod rutier sau nu ar exista instanţe care să reglementeze multiplele conflicte care se ivesc la tot pasul.

Termenului drept este folosit în trei sensuri; mai întâi, acest termen se referă la ansamblul legislaţiei, adică la normele în vigoare, sau mai precis la ceea ce constituie dreptul obiectiv. Acest drept obiectiv este definit ca fiind totalitatea regulilor de conduită cu caracter obligatoriu, edictate de stat pentru a reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii.

Definind conceptul de drept George Plastara, într-un Curs de Drept Roman, scria: “cuvântul drept însemnează o totalitate de reguli, care sunt date omului pentru a se conduce în societate, faţă de ceilalţi oameni, faţă de colectivitate din punct de vedere al justului şi injustului”.

Într-un al doilea sens, prin drept se înţelege facultatea sau prerogativa pe care o are o persoană de a pretinde să i se dea ceva, să beneficieze de o prestaţie, să i se facă un serviciu sau să poată pretinde altor persoane să se abţină de la anumite fapte.

Înţeles ca prerogativă, dreptul este legat intim de titularul său, de aceea el se numeşte drept subiectiv, cu alte cuvinte un drept ce aparţine subiectului său, care poate fi persoană fizică sau juridică.

Cvasi-unanimitatea drepturilor pe care le au oamenii sunt drepturi subiective, începând cu dreptul la viaţă, la integritate fizică şi morală a persoanei, la muncă şi cu corolarele (consecinţele imediate) asupra bunurilor proprii pe cale de convenţii în timpul vieţii şi pe cale de transmisiune testamentară în caz de moarte, dreptul de a călători oriunde, dreptul de a se asocia etc.

Şi, în fine, într-o a treia accepţiune, cuvântul drept mai este folosit ca substitut pentru sintagma ştiinţa dreptului, referindu-se la activitatea de cercetare şi aplicare a normelor juridice, dar şi a fenomenelor care le influenţează aplicarea, a consecinţelor aplicării unor norme juridice etc. În acest sens, atunci când se foloseşte expresia student la drept este vorba despre studentul care îşi însuşeşte cunoştinţele din domeniul disciplinelor care compun ştiinţa dreptului.

Este o realitate faptul că societatea este creatoare de norme, de reguli îngrăditoare, care, în fapt, sunt necesare pentru a se realiza convieţuirea în cadrul comunităţilor umane, pentru reglarea competiţiei de interese interumane; concluzionând, legile sunt necesare pentru guvernarea comportamentului general în societate.

Afirmaţia ubi jus, ibi societas (adică, unde este drept este şi societate) este, fără îndoială, adevărată. Orice afirmaţie cu sens juridic înseamnă că o persoană are atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de altele. Aceste drepturi şi obligaţii se referă la activităţi sociale, fără aceste activităţi sociale care le permit, le interzic sau le impun, drepturile şi obligaţiile nici nu pot fi concepute, şi astfel am ajunge în afara dreptului.

Dacă ne-am imagina că în tot universul nu ar exista decât o singură fiinţă umană, care nu ar intra în relaţie cu niciun alt semen, este evident că nicio noţiune juridică nu i s-ar putea aplica. Acel om nu ar avea drepturi sau obligaţii faţă de nimeni. Această constatare arată că nu poate exista drept decât acolo unde există relaţii sociale; astfel, dacă există relaţii sociale, apar şi drepturi şi obligaţii.

Dreptul poate fi definit ca ansamblul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, norme având scopul de a orienta comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a statului.

Constituirea dreptului, ca o entitate, are loc odată cu constituirea primelor state, moment în care dreptul se desprinde treptat de morală şi obiceiuri, totuşi continuând să coexiste regulile sociale (morale şi religioase) cu cele juridice. Puterea statului de a crea dreptul şi de a garanta realizarea lui este orientată de anumite principii, cum sunt de ex: echitatea, asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, dreptatea socială, progresul social etc.