Economia comunității europene

POLITICA ECOLOGICĂ A UNIUNII EUROPENE

1. Caracteristicile politicii ecologice a Uniunii Europene

În Tratatul de la Roma nu se găsesc referiri speciale la o politică comună în domeniul ecologic şi la eforturile economice pentru susţinerea acestei politici. Politica comunitară în domeniul ecologic s-a dezvoltat mai târziu, a prins contur şi s-a cristalizat în ultimele trei decenii ale secolului douăzeci. Până în acel moment conducerea politicii ecologice a CEE s-a realizat prin Directive, Regulamente, Decizii şi Recomandări către ţările membre şi se refereau mai cu seamă la controlul gradului de poluare a atmosferei.

O politică comunitară ecologică cu adevărat europeană a fost lansată în anul 1972, impulsul fiind dat de Conferinţa Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, desfăşurat la Stocfcholm, şi a fost concepută ca un program managerial pentru îngrijirea şi protejarea climatului ambiental ia nivelul întregii grupări.

Actul Unic European adoptat în anul 1987 a adus modificări impbrtatite în conţinutul politicii ecologice comunitare, înscriindu-se un capitol special în Tratat cu privire la problematica mediului înconjurător, conferind politicii comunitare în domeniu bazele principiale, legislative şi instituţionale necesare pentru eliminarea temerilor că statele membre ignorau directivele comunitare în domeniu.

Actul Unic European cuprindea următoarele

Obiective:

- conservarea, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii vieţii;

- protejarea sănătăţii colectivităţilor umane;

- să se asigure o utilizare raţională a resurselor naturale;

- promovarea măsurilor la nivel internaţional pentru a trata problemele mediului la nivel regional sau mondial.

Punerea în aplicare a acestor obiective necesita respectarea următoarelor trei principii:

- prevenirea este mai bună decât tratarea;

- orice prejudiciază mediul înconjurător trebuie combătut la nivelul sursei;

- cel ce poluează va trebui să plătească pentru repararea oricărui prejudiciu şi curăţirea mediului;

- principiul integrării: cerinţele privind protecţia mediului trebuie integrate în formularea şi implementarea tuturor politicilor sectoriale ale UE.

În elaborarea şi urmărirea îndeplinirii politicii ecologice comunitare s-a plecat de la anumite raţiuni economice şi considerente socio-politice:

a. raţiuni economice:

1. Eliminarea barierelor comerciale generează câştiguri în ceea ce priveşte creşterea economică, dar acestea sunt însoţite de efecte ecologice adverse.

2. Uniunea Europeană trebuie să facă posibilă armonizarea normativelor şi standardelor cu privire la protecţia mediului existente la fiecare ţară.

3. Se impune nevoia unor măsuri la nivel comunitar care să asigure aplicarea efectivă a legislaţiei care există în acest domeniu în UE.

4. Prin dezvoltarea eco-industriei la nivel comunitar (producţia de echipamente de control a poluării) se vor crea noi locuri de muncă şi , totodată, industria comunitară va avea avantaje, competitive la scara relaţiilor comerciale globale.

b. considerente socio-politice:

Pentru că aproape toate activităţile industriale sunt puternic interdependente, acţiunile pentru rezolvarea problemelor mediului nu pot să rămână doar preocuparea fiecărei ţări în parte, deoarece politic este inacceptabil ca cetăţenii unui stat membru să fie subiect al unor standarde ecologice, iar cetăţenii altui stat mai puţin

Etapele dezvoltării şi aplicării Politicii Comunitare în domeniul mediului ambiant

Momentele principale în aplicarea politicii de mediu sunt:

1967: a fost adoptată prima Directivă de Mediu asupra clasificării, ambalării şi etichetării substanţelor periculoase;

1972: Consiliul European de la Paris trasează Comisiei Europene sarcina de a elabora un plan de acţiune în domeniul mediului;

1973: se înfiinţează în cadrul Comisiei Europene, Direcţia pentru Protecţia Mediului şi a Consumatorului şi se adoptă Primul Program de Acţiune pentru Mediu (1973-1976);

1977: este adoptat al doilea Program de Acţiune pentru Mediu (1977-1981);

1982: este adoptat al treilea Program de Acţiune pentru Mediu (1982-1986);

1987: Anul european al mediului şi este adoptat al patrulea Program de Acţiune pentru Mediu (1987-1993; Actul Unic European încorporează politica de mediu în Tratatul de la Roma;

1992: al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu (1993-2000) şi are loc Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării, Rio de Janeiro;

1993: intră în vigoare Tratatul de la Maastricht care acordă politicii de mediu statutul de politică a UE; se lansează schema de management şi audit ecologic;

1994: se înfiinţează Agenţia Europeană pentru Mediu cu sediul la Copenhaga, Danemarca;

1997: are loc summit-ul Naţiunilor Unite asupra Pământului şi adoptat Protocolul Kyoto;

2001: propunerea pentru al şaselea Program de Acţiune pentru Mediu;

2003: adoptarea Strategiei Europene pentru Mediu şi sănătate.

În cadrul Comunităţii Europene s-a trecut ca adevărat ta aplicarea unei politici comune în domeniul mediului ambiant după anul 1972, moment din care s-a trecut la elaborarea obiectivelor şi principiilor de acţiune, toate acestea fiind cuprinse în numeroase programe de acţiune, eşalonate pe parcursul a mal multe decenii.

POLITICA REGIONALĂ

Existenţa unor inegalităţi în dezvoltarea economică a diferitelor ţări sau în cadrul aceleiaşi ţări între diferitele sale regiuni reprezintă o realitate acceptată, în mare parte explicată şi parţial remediata.

Specialiştii apreciază că dezvoltarea regională este un concept care s-a impus recent atât în literatura economică cât şi în politica statelor.

De aceea stagiile de creştere şi dezvoltare economică elaborate de UE sunt în permanenţă asociate cu procesul complex de lărgire a UE şi de eliminare a decalajelor existente între nivelurile de dezvoltare a ţărilor.

Toţi sunt de acord că există dezechilibre între nivelurile de dezvoltare a ţărilor sau regiunilor. Se ridică însă problema cuantificării şi reliefării acestora. Se apreciază că cel mai corect este evidenţierea acestora prin indicatori macroeconomici, ca de exemplu PIB total sau PIB pe locuitor, adaptaţi la nivel regional.

Pot fi utilizaţi şi alţi indicatori precum: decalajul între venituri, între nivelurile productivităţii muncii, între gradul de ocupare a forţei de muncă, în ce priveşte dotarea şi accesul la resursele naturale, densitatea infrastructurii, rata şomajului etc.

Divergenţe şi disparităţi regionale există şi de aici şi preocuparea autorităţilor de adoptare a unor strategii regionale pe termen lung menite să direcţioneze alocarea resurselor în scopul atenuării şi mai apoi eliminării decalajelor regionale

Această necesitate a intervenţiei statului este invocată din cel puţin două motive:

- eficienţa, care poate fi urmărită doar de autoritate publică

echitatea, deoarece se consideră că repartizarea echitabilă între regiuni a efectelor de bunăstare reprezintă un „act de solidaritate” al regiunilor dezvoltate şi prospere cu cele sărace.

Reforma politicii regionale s-a înfăptuit începând cu 1988 prin definirea clară a obiectivelor, principiilor şi instrumentelor politicii regionale şi prin redefinirea sarcinilor pe linia gestionării fondurilor structurale şi a activităţii Băncii Europene de Investiţii.

Obiectivele politicii regionale ale UE precizate în diferite documente sunt:

1. Dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu întârziere în dezvoltare;

2. Reconversia regiunilor grav afectate de declinul industrial;

3. Combaterea şomajului de lungă durată, inserţia profesională a tinerilor şi promovarea egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei; participă doar FSE;

4. Adaptarea forţei de muncă la mutaţiile industriale şi evoluţia sistemelor de producţie; participă doar FSE;

5. Adaptarea structurilor agricole în cadrul reformei Politici Agricole Comune (PAC) şi. modernizarea şi restructurarea pescuitului;

6. Dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor ce au o densitate a populaţiei extrem de redusă (Sub 8 locuitori/km2);

Principiile politicii regionale sunt:

1. Principiul programării multianuale a finanţării proiectelor de dezvoltare regională, care presupun finanţarea programelor pe o perioadă de 3-5 ani, statele beneficiare având obligaţia prezentării de documente cu eşalonarea anuală, pe destinaţii şi obiective.

2. Principiul subordonării care presupune subordonarea planurilor de dezvoltare regională unor obiective prioritare ale politicii regionale europene.

3. Principiul parteneriatului, adică realizarea de parteneriate la nivel local, naţional, regional, între autorităţile comunitare şi cele naţionale sau locale.

4. Caracterul adiţional, complementar al măsurilor comunitare care au rolul de a evita utilizarea fondurilor comunitare ca substituent al resurselor naţionale.

5. Compatibilizarea măsurilor de politică regională cu celelalte politici sectoriale.

6. Principiul concentrării eforturilor spre regiunile cel mai puţin dezoltate şi evitarea disipării fondurilor spre un număr mare de obiective.