Politica Privind Legislația de Protecție a Ocupării

Ce este LPO?

Legislaţia privind protecţia ocupării cuprinde un set de reglementări care se referă la stabilirea unor proceduri privind relaţiile de muncă dintre angajat şi angajator.

LPO se referă în general, la procedurile de contractualizare a muncii între angajat şi angajator şi cuprinde reguli cu privire la: contractele de muncă individuale, tipurile de contracte de muncă, durata muncii, felul muncii, procedurile şi regulile de încheiere şi desfacere a contractului de muncă, procedurile de concediere individuală şi colectivă, tipuri de plăţi compensatorii pentru licenţiere etc.

Scop :

Scopul iniţial al introducerii unor reglemetări privind protecţia ocupării împotriva riscurilor pieţei muncii a fost creşterea bunăstării salariaţilor şi îmbunătăţirea condiţiilor ocupării. Totuşi, astfel de reglementări care intenţionează să protejeze salariaţii împotriva riscurilor pieţei se translatează într-un cost pentru angajator, ceea ce poate avea un impact negativ asupra deciziei acestuia de a crea noi locuri de muncă şi de a angaja noi lucrători. Literatura ştiinţifică de specialitate privind protecţia ocupării, tot mai numeroasă în ultimile două decenii, a pus în evidenţă atât efecte pozitive, cât şi efecte negative ale acesteia asupra performanţei pieţei muncii. Cel mai benefic efect al acestor reglementări se referă la dezvoltarea unor relaţii contractuale patron-angajat durabile, ceea ce implică o creştere a disponibilităţii de a investi în formarea profersională specifică locului de muncă.

În general, efectele negative ale LPO se referă la:

- Generearea unor inechităţi între cei angajaţi cu contracte permanente şi cei angajaţi cu contracte temporare, precum şi diminuarea şanselor de angajare a celor care nu au actual un loc de muncă.

- Rigiditatea acestei legislaţii diminuează capacitatea firmelor de a se adapta rapid la schimbările mediului economic generate de fenemene de globalizare, progres tehnologic şi inovaţii în sistemul organizaţional.

De ce există LPO?

Literatura sugerează două justificări economice ale existenţei protecţiei ocupării. În primul rând se aduc în discuţie argumentele privind asigurarea, arătându-se că protecţia ocupării poate contribui la creşterea gradului de bunăstare a lucrătorilor asiguraţi prin asigurarea unor venituri stabile pe tot parcursul vieţii. Al doilea argument se referă la faptul că protecţia ocupării contribuie la responsabilizarea socială a firmelor atunci când ele îşi ajustează forţa de muncă ca răspuns la situaţiile economice nefavorabile, care conduce din nou la îmbunătăţirea bunăstării.

În acord cu aceste studii, LPO poate fi justificată astfel: lucrătorii au riscuri mai mari pe piaţă şi ei nu au posibilitatea de a se asigura privat împotriva incertitudinilor pieţei. Aceste prevederi legislative fac posibilă liniarizarea fluctuaţiilor veniturilor datorate posibilelor fluctuaţii ale duratelor de şomaj. În acest tip de cadru, atât salariaţii, cât şi firmele pot găsi că este benefic introducerea explicită într-un contract de muncă protecţia lucrătorilor împotriva pierderii veniturilor în eventualitatea concedierii. Presupunând că din contră, firmele au un risc neutru şi au acces perfect la piaţa de capital este optim atât pentru lucrători, cât şi pentru salariaţi să introducă plăţi compensatorii în contractele de muncă. În astfel de situaţie, patronii acţionează ca bancheri şi/sau companii de asigurare, în timp ce salariaţii primesc salarii mai mici pentru a avea plăţi compensatorii în eventualitatea concedierii. Un grad optim de protecţie a ocupării este astfel arătat că există, şi este diferit de zero şi se formează printr-un aranjament privat. În acest sens, este important de notat că protecţia ocupării nu trebuie să cauzeze relaţii de muncă prea lungi; ea realizează în primul rând aplatizarea veniturilor între un loc de muncă şi perioadele de şomaj. În ciuda plăţilor compensatorii, locurile de muncă sunt distruse când şocurile productivităţii fac continuarea activităţii neprofitabilă.

Atunci când plata compensatorie poate servi la aplatizarea venitului lucrătorului în faţa riscurilor pieţei muncii , perioada de notificare are proprietăţi mai comprehensive. Când locurile de muncă sunt restrânse datorită şocurilor negative ale productivităţii devenind neprofitabile, existenţa unei perioade de notificare aceasta de facto extinde durata ei. Evident că , perioadele de notificare sunt costisitoare pentru angajator. În principiu, pentru ca acest cost să nu afecteze comportamentul de angajare al firmelor, salariaţii trebuie să accepte salarii mai mici. Dacă salariaţii concediaţi sunt eligibili pentru asigurarea de şomaj va exista o relaţie optimală între nivelul acestei beneficiu şi lungimea perioadei de notificare ( dar cu cât perioada de notificare este mai lungă cu atât mai mici sunt salariile). În acest sens, asigurarea de şomaj şi protecţia ocupării par să fie substituibile, şi durata optimă a perioadei de notificare descreşte când beneficiile devin mai generoase.