Contabilitatea Cheltuielilor cu Salarii

CAPITOLUL 1

1. CADRUL LEGAL DE REGLEMENTARE A RELAŢIILOR CU PERSONALUL,STATUL ŞI ALTE ORGANISME PUBLICE

1.1.1 Notiunea de salariu

Potrivit Codului fiscal art 56 alin 1, noţiunea de salariul sau venitul din salarii reprezintă toate veniturile în bani şi/sau în natură, obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.

Potrivit art. 154 alin. (1) din noul Cod al Muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă şi cuprinde:

- salariul de bază;

- indemnizaţiile;

- sporuri la salariul de bază,

- adaosuri la salariul de bază.

1.1.2 Contractul individual de munca

La baza plăţii salariului stă un contract individual de muncă în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca într-un loc special amenajat, denumit loc de muncă, pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizica sau juridică.

Drepturile şi obligaţiile legate de relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc prin negociere, prin contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă.

Contractul individual de muncă se încheie de regulă pe perioadă nedeterminată, şi prin excepţie poate fi încheiat pe perioadă determinată, în condiţiile expres prevăzute de lege.

De asemenea, contractul individual de muncă poate fi încheiat cu durată normală a timpului de muncă sau cu timp parţial.

Durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi respectiv de 40 de ore pe saptămână, cu următoarele excepţii:

- În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani, durata timpului de muncă fiind de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână;

- În cazul efectuării de ore suplimentare, durata maximă legală a timpului de muncă neputând depăşi 48 de ore pe săptamână, inclusiv orele suplimentare;

- Când munca se efectuează în schimburi, durata timpului de muncă putând fi prelungită peste 8 ore pe zi şi peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă maximă de 3 săptămâni, să nu depăşească 8 ore pe zi sau 48 de ore pe săptămână.

Negocierea salariului presupune nu numai stabilirea cuantumului acestuia, dar şi a tuturor elementelor care fac parte din ceea ce tot mai frecvent se numeşte pachetul salarial.

În orice relaţie de muncă intervin două părţi:

1.Angajatorul - este orice persoană juridică sau fizică şi orice altă entitate, la care îşi desfăşoară activitatea una sau mai multe persoane fizice care prestează munca în schimbul unei plăţi; Angajatorul poate angaja forţă de muncă numai prin încheierea unui contract individual de muncă.

2. Salariatul - este persoana fizică care îşi desfăşoară activitatea la un angajator în baza unui contract individual de muncă sau în baza unor legi speciale - în cazul personalului care lucrează în sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională - în schimbul unei plăţi sau remuneraţii.

Pentru ca venitul plătit angajatului de către angajator să fie considerat salariu, trebuie să prezinte caracteristicile unei activităţi dependente:

a) angajatorul şi salariatul stabilesc de la început: felul activităţii, timpul de lucru, locul desfăşurării activităţii, plata muncii şi alte drepturi şi obligaţii ale fiecărei părţi, concretizate în încheierea unui contract individual de muncă; angajatorul va asigura permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncă şi condiţiile corespunzătoare de muncă;

b) partea care utilizează forţa de muncă - angajatorul - pune la dispozţia celeilalte părţi - salariatul - mijloacele de muncă (spaţii cu înzestrare corespunzătoare desfăşurării activităţii, îmbracăminte specială, unelte de muncă etc.);

c) persoana angajată, contribuie numai cu forţa ei fizică sau cu capacitatea ei intelectuală (nu şi cu capitalul propriu);

d) plătitorul de venituri de natură salarială suportă cheltuielile în interesul serviciului ale angajatului (indemnizaţie de delegare sau detaşare în ţară sau în străinătate, alte cheltuieli de deplasare în interesul serviciului, cum ar fi cele generate de transport şi cazare);

e) plata indemnizaţiei de concediu de odihnă, precum şi a prestaţiilor de asigurări sociale stabilite de legislaţia de asigurări sociale;

f) persoana angajată lucrează sub îndrumarea unei alte persoane şi este obligată să respecte îndrumările acesteia, precum şi disciplina muncii şi prevederile cuprinse în contractul individual de muncă.

Un caz special de contract individual de muncă îl reprezintă contractul de muncă cu timp parţial care poate fi încheiat pe durată nedeterminată sau pe durată determinată.În cazul contractului individual de munca cu timp parţial, începând cu data de 18 septembrie 2006, fracţiunea de normă nu mai este limitată la cel puţin 2 ore/zi şi 10 ore/săptămână.

Salariatul încadrat cu contract individual de muncă cu timp parţial se bucură de drepturile salariaţilor cu normă întreagă, în condiţiile prevăzute de legislaţia muncii.

1.1.3 Contractul colectiv de munca

Contractul colectiv de muncă este o convenţie încheiată în formă scrisă prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă, încheiată între:

- angajator sau organizaţia patronală, şi

- salariaţi, reprezentaţi prin sindicate.

Negocierea colectivă este obligatorie, cu excepţia cazului în care angajatorul are încadraţi mai puţin de 21 de salariaţi. Contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul angajatorilor, la nivelul unor grupuri de angajatori, al ramurilor de activitate şi la nivel naţional. Contractul colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni. Negocierea salariului se poate efectua atât la angajarea salariatului, cât şi pe parcursul activităţii. Negocierea este, în practică, posibilă numai în sistemul privat pentru că în sistemul bugetar salariul se stabileşte conform unor reguli specifice, generate de prevederile legilor speciale care le reglementează (de exemplu, statutul funcţionarilor publici, statului corpului didactic etc.)