Dreptul Mediului

Poluarea şi protecţia mediului sunt considerate printre cele mai importante probleme cu care se confruntă umanitatea la acest început de mileniu. Nu ştim să fi existat în istoria omenirii un început de veac cu mai multe dileme şi mai adânci sfidări, care asemenea unor şerpi cu clopoţei s-au strecurat în leagănul tuturor paradigmelor bântuite de criză, ca şi în zestrea marilor enigme ce ne-au însoţit prin vremuri. Henri Focillon, care s-a ocupat de paradigmele trecutului, menţionează că în cazul anului 1000 ele erau reductibile la alternativa „ ştiinţa demonică sau omul cultului”, pentru ca la începutul mileniului al III-lea, în virtutea unui efect de simetrie să apară o nouă alternativă: „ demonul ştiinţei sau cultul omului’’. Fireşte ceea ce şochează acum nu este misterul trecerii într-un nou mileniu, ci sunetul extrem de pur al acelor „clopoţei”... El ne avertizează conştiinţa asupra existenţei „marelui sindrom ecologic”, a iminenţei unor uriaşe răsturnări de valori, produse de agresiunile omului, deloc naïve şi deloc trecătoare , asupra naturii. A opta pentru marile valori ale umanităţii, garante ale continuităţii noastre pe Pământ, înseamnă a pleda împotriva „ecocidului planetar”, care în mod paradoxal, a fost imaginat tocmai de om împotriva naturii umane însăşi...

Aceasta este în fapt cea mai teribilă sfidare şi poate ultima! Este prin urmare necesar să se producă o mutaţie necesară : de la ipostaza de „agresor”, care distruge şi jefuieşte fără milă natura, la cea de protector, de ocrotitor al acesteea. Un protector care-şi propune, fără fals egoism, să integreze dezvoltarea cu protecţia şi conservarea patrimoniului natural. Supravieţuirea omenirii impune ca această acţiune să fie întreprinsă la nivel mondial, întrucât sfidările au escaladat de mult graniţele statelor, iar dilemele s-au ridicat cu mult peste preocupările câtorva naţiuni. A sosit prin urmare, implacabil, vremea „noilor alianţe”, aşa după cum s-a exprimat Ilya Prigogine.

Amploarea fenomenului de poluare şi al epuizării treptate a resurselor naturale, înregistrate după 1970, au condus la constituirea unui corpus specific de reglementări juridice, mai întâi internaţionale şi apoi naţionale, ce au ca obiect protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului.

Cerinţele imperative de ordin tehnic, social, economic, politic etc., reglementările juridice adoptate în acest sens, precum şi necesitatea îmbunătăţirii acţiunii socio-umane în soluţionarea problemelor ecologice au condus la apariţia unei noi ramuri de drept, dreptul mediului.

Obiectul reglementării juridice constituie criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor şi instituţiilor de drept în diferite ramuri în sistemul juridic dat. Prin obiectul reglementării juridice se înţelege un grup de relaţii sociale distincte, cu particularităţi proprii. În cazul dreptului mediului, această trăsătură specifică a relaţiilor sociale, care constituie obiectul reglementării juridice, constă în strânsa lor legătură cu prevenirea şi combaterea poluării mediului, păstrarea unui cadru natural favorabil vieţii, precum şi cu sancţionarea faptelor ce pun în pericol calitatea mediului.

Metoda de reglementare reprezintă acel criteriu de formare şi delimitare a ramurilor de drept pe care statul o alege pentru normarea diferitelor categorii de relaţii sociale şi care face ca normele juridice să se separe într-o ramură de drept aparte. În cazul dreptului mediului, acest criteriu se concretizează în faptul că statul intervine în mod direct, conferind un caracter de autoritate, imperativ, reglementării juridice a raporturilor sociale din acest domeniu. Normele imperative ale dreptului mediului stabilesc pentru subiectele raportului juridic drepturi şi obligaţii care se nasc numai prin efectul legii.

O altă caracteristică a normelor acestei ramuri de drept este aceea că în marea lor majoritate sunt norme tehnice, sancţionate pe cale juridică. În acest sens, normele de mediu pot fi: norme de calitate a mediului, care stabilesc nivelul maxim de poluanţi în mediile receptoare: aer, apă, sol, subsol; norme de emisie, ce reglementează cantitatea sau concentraţia de substanţe poluante emise de o anumită sursă fixă sau mobilă; norme de procedeu (tehnologice), ce stabilesc tehnologiile de epurare sau purificare cele mai adecvate depoluării; norme de produs, ce definesc caracteristicile obligatorii ale unui anumit produs, dar şi condiţiile de ambalare, transport sau prezentare.

Ca atare, dreptul mediului se distinge prin strânsa interdependenţă cu ştiinţele naturii (chimia, fizica, biologia), dar şi cu tehnologia. Înţelegerea normelor sale implică un minimum de cunoştinţe ecologice şi o abordare multidisciplinară. De altfel, în cazul acţiunilor în justiţie referitoare la încălcarea acestor norme judecătorul trebuie să apeleze la un expert tehnic, care participă la determinarea semnificaţiilor normei de drept.

„Tehnicizarea“ normelor de drept al mediului favorizează unificarea şi uniformizarea reglementărilor juridice în materie, pe baza unor standarde internaţionale sau documente ale organizaţiilor mondiale în materie.

Raportul juridic de dreptul mediului este relaţia socială, reglementată de normele juridice specifice care iau na ştere în procesul de protecţie, conservare şi dezvoltare a mediului, conţinând un sisteme de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi şi care este susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.

Acest raport are caracter social, voliţional (ia naştere prin voinţa statului exprimată prin lege), de subordonare sau supraordonare a părţilor.

Subiectele raportului juridic de dreptul mediului sunt persoanele fizice şi juridice, statul, organele şi instituţiile de stat, precum şi organizaţii şi asociaţii cu caracter ecologist (ONG-uri).

Statul este garantul şi apărătorul intereselor generale ale societăţii, inclusiv ale celor ce privesc ocrotirea mediului, care este o problemă de interes general. De altfel, O.U.G. nr. 195/2005 stipulează în art. 6 că „protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice“. De asemenea, în cap. al XIV-lea „Atribuţii şi răspunderi” - Secţiunea 3 al legii sunt prevăzute „obligaţiile persoanelor fizice şi juridice“.