Dreptul Mediului

PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

Principiile dreptului mediului constau într-un set de reguli esenţiale, de maximă generalitate, care stau la baza acestei ramuri de drept. Importanţa acestor principii în materie este argumentată de următoarele :

• normele de dreptul mediului se găsesc în general în izvoare foarte diverse (legi, coduri, tratate şi convenţii internaţionale, hotărâri şi ordonanţe de guvern, ordine ale miniştrilor, acte ale autorităţilor publice locale, cutuma, jurisprudenţa, doctrina) .

Principiile asigură coeziunea internă a acestei ramuri de drept;

• dreptul mediului este o ramură de drept relativ nouă, dinamică şi evolutivă, care trebuie să găsească un răspuns rapid la problemele degradării mediului. În cazurile în care, într-o anumită materie nu au fost încă elaborate norme juridice se aplică principiile;

• permit interpretarea normelor tehnice;

• au caracter complex: juridic, economic şi decizional;

• se regăsesc în acte normative interne şi internaţionale.

FORMULAREA PRINCIPIILOR DREPTULUI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Trebuie, de altfel, să observăm că în lucrările de specialitate principiile dreptului mediului se regăsesc - desigur, în formulări diferite - în marea lor majoritate, uneori elemente din cuprinsul unora fiind avute în vedere în cadrul altora.

Astfel cum am arătat, noua lege a mediului, inspirată într-o măsură semnificativă din reglementările legislative moderne în domeniul protecţiei naturii, va îngădui ca formularea principiilor dreptului mediului să se regăsească în texte de drept pozitiv, legea însăşi cuprinzând nemijlocit formularea unora dintre aceste principii. Desprinderea exactă a principiilor acestei discipline juridice ni se pare importantă din cel puţin două puncte de vedere: a) cunoaşterea acestora poate contribui într-o măsură importantă la aplicarea lor în practică, obiectiv cu atât mai dificil cu cât numeroase prevederi legale în materie sunt noi; b) adâncirea teoretică a acestor principii şi sintetizarea unor concluzii privind efectele aplicării lor practice reprezintă o premisă indispensabilă a perfecţionării legislaţiei în materie.

Enumerarea, în cadrul noii legi româneşti, a principiilor dreptului mediului corespunde şi unei necesităţi organice a reglementării, aceea de a conţine un liant al prevederilor atât de diverse şi atât de separate pe care le presupune existenţa marii varietăţi de elemente ce beneficiază de protecţie. Experienţa elaborării Codului francez al mediului, începută în 1992, este elocventă. Odată elaborat planul acestui cod, a apărut o lacună fundamentală a reglementării - lipsa oricărei coerenţe între dispoziţiile disparate ce constituiau o adevărată litanie cuprinzând referiri la caracterul de interes general al protecţiei diferitelor elemente naturale. Abia după înlăturarea acestei lacune, Michel Barnier - ministrul mediului, al cărui nume a fost împrumutat de Legea din 1992 - a putut afirma că “nimeni nu va contesta - cred - importanţa primului articol al Legii, care introduce în dreptul intern principiile generale ale dreptului mediului înconjurător, la care Franţa a subscris la nivel internaţional”. Iar principiile enunţate de legea Barnier - şi care vor fi, desigur, inserate în viitorul cod -, calificate uneori de “concepte”, “noţiuni” sau “obiective”, sunt relativ numeroase, anume cel puţin zece: caracterul de interes general al elementelor mediului, patrimoniu comun al naţiunii, dezvoltarea durabilă, drept al generaţiilor viitoare, principiul precauţiei, cel al proporţionalităţii, al incertitudinii ştiinţifice, al ireversibilităţii, al acţiunii preventive, cel al corectării cu precădere la sursă, al celor mai bune tehnici disponibile, principiul poluatorul plăteşte, cel al participării, al informării, al dreptului individual la un mediu sănătos, principiul obligaţiei individuale şi colective la protecţia mediului.

Este, însă, evident că atât preocupările cărora le dă expresie legislaţia, cât şi principiile ce stau la baza reglementărilor legislative pot fi, într-o măsură mai mare sau mai mică, diferite de la o ţară la alta. Această realitate priveşte mai puţin principiile cu caracter general ale dreptului mediului, cât, mai ales, principiile de reglementare în domenii sectoriale ale ocrotirii naturii. Câteodată este vorba despre deosebiri care oglindesc diferenţe în dezvoltarea istorică a instituţiilor ori în experienţa practică dintr-o ţară sau alta. Transplantul legislativ - fie şi numai la nivelul principiilor reglementării legale - nu este întotdeauna cu putinţă într-un domeniu ca acela al ocrotirii mediului, în care aspectele tehnice şi economice sunt hotărâtoare.

Iată, de pildă, ceea ce în Franţa s-ar putea defini, în lumina practicii judiciare şi a legislaţiei, ca un principiu în domeniul răspunderii pentru prejudicii aduse mediului şi care corespunde, potrivit autorilor francezi, unei veritabile recunoaşteri a dreptului de a polua; este vorba despre exonerarea de răspundere a poluatorilor în cazul “pre-ocupării” individuale. Înainte de 1976 jurisprudenţa regla “în mod perfect” problema înlăturării sau atenuării răspunderii poluatorului în cazul în care viitoarea victimă venea să se instaleze alături de o instalaţie poluantă deja existentă; judecătorul ordinar pronunţa o exonerare parţială de răspundere, în raport cu culpa sau imprudenţa victimei, în timp ce judecătorul administrativ refuza întotdeauna despăgubirea, cu excepţia cazurilor în care, după instalarea victimei, poluarea se agrava. Odată cu modificările legislative aduse prin Legea de orientare agricolă din 1980 exonerarea de răspundere a poluatorului este generalizată în toate cazurile de instalare ulterioară a victimei (cu condiţia ca activităţile dăunătoare să se desfăşoare în aceleaşi condiţii).

Problema nu a fost, încă, la cunoştinţa noastră, ridicată în practică sau în doctrina din ţara noastră. Este, însă, neîndoielnic că odată cu apariţia în practică a unor asemenea cazuri, principiul de răspundere la care ne referim va fi “descoperit” şi în România.